Foucault- Homosexualitate si intertextualitate

Jargonul foucauldian a devenit în vremurile postmoderne pe care le trăim o marcă a scepticismului faţă de mitul romantic al geniului din care se presupune că izvorăşte opera, al cărei nucleu de originalitate urmează a fi decriptat ţinându-se cont de intenţiile autorului. Foucault nu oferă, ce-i drept, ca alternativă la această concepţie decât definiţia pur funcţională a autorului ca principiu de reglementare, de “rarefiere” a discursului –  formulată mai curând din perspectiva celui ce analizează arhiva de enunţuri. Totodată, Foucault îşi imaginează o cultură viitoare în care funcţia-autor ar arăta cu totul altfel sau chiar ar dispărea[1].

Deocamdată, în societatea de astăzi – în care coexistă şi se înfruntă mai multe paradigme culturale – fiecare individ care scrie literatură[2] reia pe cont propriu funcţia-autor. În cele ce urmează, voi căuta să descriu modul în care această funcţie este reluată şi modificată de doi autori contemporani de limbă germană, încercând totdată să identific punctele de confluenţă în care ficţiunile lor şi ficţiunile lui Foucault par a vorbi aceeaşi limbă.

Din multitudinea de exemple, m-am oprit la aceşti autori care au în comun, la o primă vedere, homosexualitatea declarată şi apartenenţa la ceea ce s-ar putea numi canon sau, cu o expresie uyuală în mediul academic de peste ocean, cultura mainstream: Hubert Fichte (1935-1986) publica la editura Fischer, iar austriacul Josef Winkler (n. 1953) este un autor Suhrkamp.  Dincolo de aceste aspecte evidente, cei doi mai împărtăşesc refuzul de a “începe” – şi implicit de a duce la bun sfârşit – adică de a întemeia un discurs unitar şi definitiv, un kosmos care să fie reflectarea lumii lor interioare. Fuga de încheiat şi definitiv contrazice ideea operei de artă ca imagine a personalităţii pentru că personalitatea însăşi ca entitate neschimbătoare pare că şi-a pierdut credibilitatea. Opera este, aşadar, work in progress, scriere în sens de activitate, de producere atât a textului, cât şi a subiectului care nu-l mai precede, aşa cum eram obişnuiţi să credem.

Să vedem cum funcţionează, concret, această activitate în cazul acestor prozatori ale căror opere sunt bântuite, în forme şi grade diferite, de forţa irepresibilă a vieţii ca rezistenţă la putere. Pe lângă vitalismul nietzscheeano-foucauldian, aceştia mai au în comun un anumit ritm al gândirii care presupune un joc al repetiţiilor şi al revenirii asupra propriilor gânduri, rectificând, nuanţând, prelungind. În plus – lucru foarte important – jocul cu măşti şi (re)crearea proteică a personalităţii par să convină de minune acestor „marginali”, izgoniţi de homofobia generalizată din centrele de putere ale societăţii.

Purtând el însuşi stigmatul marginalităţii (fiu nelegitim al unui tată evreu pe care nu l-a cunoscut niciodată, abandonat temporar de mamă într-un orfelinat, homosexual, autodidact), Hubert Fichte este interesat de productivitatea zonelor periferice. În loc să se autostilizeze în victimă sau să-şi caute locul în continuitatea genealogiei şi a culturii naţionale, el preferă aventura spirituală prin dezrădăcinare, mişcarea transgresivă şi transculturală, sincretismul şi eterodoxia.

Poate cel mai concludent exemplu pentru maniera în care Fichte se foloseşte de textele altora pentru a crea o operă profund originală este relaţia pe care o stabileşte cu mitul lui Oedip şi cu tragedia lui Sofocle, pe de o parte, şi cu interpretările oferite de Hölderlin, Freud şi Foucault problemei lui Oedip, pe de altă parte.

Lectura lui Fichte se situează undeva între interpretarea psihanalitică (aplicată mai mult la fondul mitic şi interesată de raportul dorinţă – inconştient) şi cea genealogică, practicată de Foucault şi care vizează cuplul savoir-pouvoir. Nu există indicii că Fichte ar fi cunoscut analiza pe care Foucault o consacră tragediei lui Sofocle[3], dar ideea de eliberare a cunoaşterilor istorice (sau etnologice) de sub tirania discursului teoretic unitar, precum şi importanţa pe care Foucault o acorda motivului privirii în istoria lui Oedip sunt aspecte care îl obsedeaza în egală masura şi pe Fichte[4]. În relaţia cu Freud, pe de altă parte, este vorba despre o influenţă directă pentru care există mărturii textuale ce atestă atitudinea ambivalentă a lui Fichte faţă de teoria complexului lui Oedip.

Freud consideră magicul şi miticul forme recurente ale vieţii sufleteşti, iar Fichte îl foloseşte pe Freud aşa cum foloseşte şi arhiva miturilor şi prezenţa transculturală a practicilor magice, ca să-şi reconstituie propria istorie. Din psihanaliză preia ideea că pulsiunile primei copilării revin, virulent, la pubertate. Iniţial, teoria freudiană joacă pentru naratorul din Versuch über die Pubertät (titlul acestui roman apărut în 1974 s-ar putea traduce prin “Tratat despre pubertate”) un rol pozitiv, eliberator şi e folosită ca armă polemică împotriva concepţiilor antroposofice ale mamei. Treptat, prin aluzii încriptate în text, se face simţită nemulţumirea faţă de pretenţia de universalitate a complexului lui Oedip şi faţă de libertatea foarte restrânsă  care revine individului în acest context. Critica pe care Fichte e tentat s-o aducă lui Freud se apropie, astfel, de linia « demitologizantă » iniţiată de Deleuze şi Guattari şi continuată de Foucault : «  Oedip n-ar fi deci un adevăr al naturii, ci un instrument de limitare şi de constrângere pe care psihanaliştii de după Freud îl utilizează pentru a zăgăzui dorinţa şi a o face să intre într-o structură familială definită de societatea noastră la un moment determinat. »[5]

Pentru a înţelege, aşadar, rolul pe care figura lui Oedip îl ocupă în demersul etnopoetic din Versuch über die Pubertät, să ne oprim puţin asupra profilului psihobiografic al autorului. Din 1952 şi până la moartea sa, în 1986, Fichte a călătorit în peste două zeci de ţări, mânat de o curiozitate şi o voinţă de cunoaştere de nestăpânit. Patosul investigării pe teren a fost dublat de efortul însuşirii unor competenţe de cercetător profesionist. Fără studii formale şi departe de viaţa academică până târziu, în anii ’80, când a fost invitat de Universitatea din Viena să-şi expună rezultatele cercetărilor, Fichte ia interviuri, observă, scotoceşte în arhive, montând documentele obţinute într-un colaj polifonic de discursivităţi autonome care se cheamă una pe alta printr-un soi de rezonanţă speculară. Spre sfârşitul vieţii tinde din ce în ce mai mult spre o organizare multimedială a materialului; realizează documentare radiofonice, iar fotografia devine tot mai importantă – o completare necesară a cuvântului scris – astfel încât ultimele sale cărţi, dedicate religiilor arhaice din Brazilia, conţin un corpus consistent de fotografii făcute de soţia sa, Leonore Mau. 

Un aspect central în poetica lui Fichte este funcţia performativă a limbajului.La Sofocle, blestemul pe care Oedip îl aruncă asupra ucigaşului îi devine fatal fiindcă în tragedia greacă cuvântul este  “tödlichfaktisch”[6], adică ucide efectiv. În viziunea modernă a tragicului, spune Hölderlin, cuvântul este „tötendfaktisch“[7], adică “uciderea” este un eveniment imanent limbajului.

Prin cuvânt, subiectul îşi primeşte locul în ordinea simbolică, fiind determinat de limbaj. La acest nivel, blestemul mitic ar însemna fixaţia asupra propriei vinovăţii. Poate că de acest blestem încearcă să scape naratorul lui Fichte atunci când îşi construieşte litaniile şi invocaţiile de o stranie frumuseţe – precum acea chemare adresată unui tată mitic[8]  aspirând la un strat mai arhaic decât mitul care, aşa cum ne arată Adorno, conţine un germene raţionalizant. Într-un pasaj poetologic ce urmează unei astfel de invocaţii,[9] Fichte vorbeşte despre glosolalie – limbajul autist şi narcisic care îşi este lui însuşi ecou şi prin care se produce destructurarea subiectului simbolic şi regresia într-un eu imaginar. Acest experiment pre-gramatical, pre-oedipian, pre-mitic plasează într-o relaţie de complementaritate magia limbajului şi magia erosului. Cu descoperirea acestui ultim strat – magic şi pre-simbolic – Fichte încearcă să-şi descrie propria dorinţă homosexuală ca pe o forţă a naturii, dincolo de bine şi de rău, ce nu poate fi cuprinsă în nici un cod, fie el mitic, istoric sau biografic.

Arhiva lui Fichte n-a scăpat, fireşte, de manipulare postumă. Dar, într-un fel, dispariţia sa fizică n-a însemnat acel moment decisiv care transformă viaţa într-un destin culminând în operă. Prin dublurile ficţionale pe care şi le-a creat şi care joacă diferite roluri, închizând şi epuizând anumite posibilităţi, Fichte experimentează cumva încă din viaţă acele morţi “parţiale, progresive şi lente” despre care vorbea Bichat[10].

Proiectul gigantic al “istoriei sensibilităţii” (Geschichte der Empfindlichkeit), un amalgam de interviuri, eseuri, studii antropologice şi metaroman – din care Fichte a reuşit să redacteze doar o mică parte – este continuat într-un mod inedit[11] de alte voci care preiau pentru un timp funcţia-autor în raport cu acest discurs deja început.

 

Proza ostentativ autobiografică a scriitorului austriac Josef Winkler este la mare distanţă de ceea ce se numeşte Erlebnisdichtung, aşa cum nu este nici Bildungsroman şi nici literatură documentară. Înverşunarea cu care, de mai bine de două zeci de ani, autorul îşi concentrează forţele retorice asupra unui cerc limitat de teme – cutumele sociale, reziduurile naţional-socialiste, homofobia şi antisemitismul latent în mentalul colectiv, conflictele etnice din landul lui Jörg Haider, riturile arhaice şi religia populară – lasă să se întrevadă miza estetică urmărită, iar perfecţionarea permanentă a tehnicii literare explică vitalitatea acestui tip de scriitură.

Tehnica narativă a lui Winkler ar putea fi analizată folosind conceptele lui Deleuze din Logica senzaţiei: izolare, deformare, ritm, haos, diagramă. La fel ca Bacon în pictură, Winkler e realist, dar nu ilustrativ şi narativ. “Diagrama” sa distrugătoare de clişee este “privirea rea” (der böse Blick) prin care ordinea încetăţenită a lucrurilor e răsturnată şi obiectele reorganizate şi puse să semnifice altceva. Winkler mobilizează toate procedeele prin excelenţă postmoderne (intertextualitatea, autoreferenţialitatea, parodia), aglomerând în pagină pasaje în dialect, litanii catolice, proverbe, aluzii şi citate eteroclite. Eurile multiple care vorbesc în acest discurs sunt constructe textuale şi nu emanaţii ale unei interiorităţi; personalitatea autorului se sustrage astfel oricărei raportări la operă.

Ironia cărţilor lui Winkler constă în încălcarea deliberată a normei tradiţionale care stabileşte distincţia clară dintre narator şi autorul empiric, dintre personaje şi persoane reale. Acest biografism, precum şi scandalul provocat în mediul provincial şi conservator al landului Carintia de amestecul incendiar de blasfemie şi defăimare a patriei din textele sale, readuce în discuţie consecinţele etice ale literaturii. Dar instrumentarul teoretic etalat la tot  pasul şi manierismul practicat programatic îi amintesc cititorului că nu citeşte confesiunea unui subiect unitar, cu referent în realitate, ci asistă la construirea şi deconstruirea unei serii de măşti.

La fel de ironică la adresa graniţei dintre viaţă şi literatură este reverenţa postumă pe care Winkler o face în faţa scriitorilor săi preferaţi – Jahnn, Genet, Fichte (reprezentanţi de vază ai tradiţiei homoerotice în literatura europeană modernă) –  pe care îi „reînvie” în paginile sale. Mai mult, însăşi căsătoria lui Winkler cu o femeie fotograf şi expediţiile comune în India, soldate cu fotoreportaje consistente în maniera etnopoetică iniţiată de Fichte, pare a fi o formă de intertextualitate.

Participând la proiectul Absolut Homer, Josef Winkler se îndepărtează şi mai mult de ideea de carte ca scriere unitară, izvorâtă din subiectivitatea profundă a unui singur artist. Iniţiat în 1992 la aşa-zisa “fabrică de literatură” cu sediul la Forum Stadtpark, în Graz, Absolut Homer – poate cel mai puternic proiect de concept art pe tărâm literar – a antrenat 22 de autori din Austria, Germania, Franţa, Ungaria şi Japonia în rescrierea Odiseei. Absolut Homer s-a dovedit a fi mai mult decât o parafrază a unui text clasic. Este literatură de călătorie scrisă în spiritul vremurilor noastre, ca o reţea de corespondenţe şi suprapuneri ce îndeamnă la lectură activă[12]. În acest context, autorul devine un fel de întreprinzător, manager, arhivar sau – cum spune Walter Grond, unul dintre participanţi, făcând aluzie la un ready-made de Beuys – o colecţie, o baterie şi un agregat.

 

Maria Irod

 


[1] Cf. Michel Foucault, Ce este un autor?, trad. de Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali, Idea Design&Print, 2004, p. 53-54.

[2] În textul de faţă, termenul de literatură e folosit în accepţiunea modernă de scriere cu valoare estetică, în care nu se află un adevăr absolut, ci un model uman convingător, spre care – potrivit lui Rorty – se îndreaptă credinţa omului de azi. Ar merita menţionată în acest context tendinţa lui Foucault de a pune sub semnul întrebării statutul special pe care-l acordăm  textelor “literare”, afirmând: “Niciodată n-am scris altceva decât ficţiuni.” (Cf. Gilles Deleuze, Foucault, trad. de Bogdan Ghiu, Idea Design&Print, 2002, p. 104). De asemenea, despre Cuvintele şi lucrurile susţine într-un interviu că trebuie citită ca o ficţiune, dar nu una inventată de el, ci una care-l foloseşte ca pe un fel de medium. (Cf. James Miller, The Passion of Michel Foucault, Anchor Books, Doubleday, 1993, p. 162). Nu vom putea explora aici acest aspect, fapt este că – dincolo de  contradictoriul şi fronda din afirmaţiile lui Foucault – există o rezonanţă profundă, nu neapărat intertextuală, între încercarea lui de a vedea autorul ca intersectare de forţe şi practicile multor autori contemporani de ficţiune (în sens tradiţional).

[3] Adevărul şi formele juridice în: Ce este un autor? , trad. de Bogdan Ghiu şi Ciprian Mihali, Idea Design&Print Cluj, 2004

[4] Numele lui Foucault e menţionat în Istoria sensibilitatii (Geschichte der Empfindlichkeit, Band VI, Frankfurt/Main, 1989, p. 175), alături de Herodot, de Sade, Proust, Kafka, Sartre, Ginsberg, Burroughs, Genet, Marcuse – toţi autori preferaţi ai lui Fichte.

[5] Ce este un autor ?, p. 103

[6] Anmerkungen zur Antigone, în: Hölderlin (1995), p. 454

[7] Op. cit., p. 455

[8] Fichte (1974), p. 58-59.

[9] Op.cit., p. 55.

[10] Cf. Deleuze (2002), p. 83.

[11] Un grup de profesori de la Universitatea din Hamburg, oraşul natal al lui Fichte, au înfiinţat acum câţiva ani un fel de atelier virtual (www.rrz.uni-hamburg.de/Fichte-Forum ) care invită alţi autori să scrie mai departe la Geschichte der Empfindlichkeit. Textele – care nu sunt comentarii sau rescrieri, ci continuări – proliferează neîncetat, după cum se poate deduce şi din mulţimea link-urilor. Contribuţiile vin de la persoane foarte diverse – scriitori consacraţi, universitari, studenţi, comunarzi, militanţi gay – interesate din anumite motive de proiectul lui Fichte pe care şi-l apropriază temporar. Desigur că undeva se află o instanţă (webmaster-ul, grupul de iniţiatori) care reglementează această proliferare discursivă, selectând materialele după un standard de calitate, dar, cel puţin potenţial, pluralitatea de voci instalate într-un cvasi-anonimat în spaţiul deschis de Fichte este posibilă.

[12] Cartea poate fi citită doar online, iar legăturile între capitole se fac prin hyperlink-uri care trimit la alte zone din text.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: