Georgette Dee

                               

                                                                          Ageorgette3002cum un an, pe 9 martie 2008, am avut ocazia să-i văd pe Georgette Dee şi Terry Truck la Volkstheater din München. Cu puţin noroc, am aflat din vreme de spectacol şi am mai prins un loc în ultimele rânduri. Sala de aproximativ 300 de locuri era arhiplină. Unii spectatori stăteau în picioare, alţii se aşezaseră pe trepte. Nici nu-i de mirare: acest cuplu de artişti e foarte iubit în Germania. În public erau oameni de toate vârstele – din câte am putut deduce studiind fizionomiile, majoritatea intelectuali umanişti cu o anumită aplecare spre excentric – care aveau în comun gustul pentru o formă de artă puţin populară în restul Europei: cabaretul.

Mărturisesc că nici eu nu mă prea dau în vânt după cabaret şi m-am dus în seara aceea la teatru mai mult din „curiozitate ştiinţifică”, dacă se poate spune aşa…Auzisem de Georgette Dee cu mai mulţi ani în urmă, la un curs de gender studies din Berlin. Ştiam că e un artist foarte respectat – inclusiv de „publicul larg”, nu doar de cei fascinaţi de ambivalenţa de gen şi de arta queer – şi în acelaşi timp o persoană foarte misterioasă, un bărbat ce-şi ascunde identitatea sub un pseudonim feminin. Bineînţeles că eram curioasă – ca tot omul iniţiat în gender/queer studies în ce măsură acest drag queen între două vârste ilustrează conceptul doamnei Butler de „melancolie a genului”. În plus, mă mai interesa un aspect: reclama spunea că spectacolul respectiv reînvie atmosfera cabaretului berlinez din anii ’20 (the Golden Twenties, cum pe bună dreptate spuneau artiştii englezi atraşi de libertatea şi diversitatea cosmopolită a Berlinului de atunci). Şi, într-adevăr: în ultimii ani, muzica lui Kurt Weill şi textele lui Bertolt Brecht sunt ingrediente nelipsite din aproape toate apariţiile pe scenă ale cuplului Dee&Truck.

Curând aveam să las pe planul al doilea interesele „culturale” cu care venisem de acasă, fiindcă alte lucruri îmi captau atenţia. Prezenţa celor doi avea o intensitate aproape magnetică, în ciuda sau poate tocmai datorită simplităţii extraordinare a cadrului. O scenă goală, iar în centrul ei, sub lumina directă a reflectoarelor, Georgette Dee: un domn de 50 de ani, îmbrăcat într-o rochie lungă şi sobră de catifea neagră. Într-o mână – o ţigară de foi, iar în cealaltă o cupă de şampanie. La câţiva paşi în spatele lui, mai discret şi mai puţin luminat: un pian. Iar la pian: Terry Truck, pianist şi compozitor englez, în frac şi cu lavalieră la gât: imaginea unui dandy desăvârşit.

Georgette cântă şi recită atât texte clasice, cât şi improvizaţii proprii, într-un amestec foarte emoţionant de melancolie si (auto)ironie amară, iar Truck il acompaniaza la pian. Cam atât. Dar câtă forţă! Mai bine de o oră şi jumătate (fără să pun la socoteală bis-urile), publicul ascultă ca hipnotizat, cu răsuflarea la gură. Nici nu aplaudă. Abia la sfârşit se dezlănţuie, iar ovaţiile parcă nu se mai termină.

Mai mult decât la Judith Butler, spectacolul m-a făcut să mă gândesc la Susan Sontag şi la notele ei despre camp, pe care îl consideră „a treia mare sensibilitate creatoare” (alături de sensibilitatea care urmăreşte armonia – să-i zic „apolinică”, cu un termen din Nietzsche – şi de cea care caută să provoace angoasă, deci „dionisiacă”). După cum ne spune Sontag, camp-ul e „sensibilitatea seriozităţii care eşuează, a teatralizării experienţei”. E o atitudine care „refuză atât armoniile seriozităţii tradiţionale, cât şi riscurile unei identificări depline cu stările extreme ale simţirii.” Camp-ul reuşeşte astfel o detaşare aproape perfectă, inclusiv faţă de propria perspectivă, o luciditate aproape de nesuportat. Temele, în fond mereu aceleaşi în spectacolele lui Georgette Dee – dragostea neîmplinită, singurătatea devenită o a doua natură, anonimitatea în marile oraşe, teama ce ucide capacitatea de a iubi –, sunt prelucrate în infinite variaţiuni ce merg de la şansonetele pe versuri clasice până la monologurile improvizate. Constantă rămâne tensiunea între ludic şi melancolic, care dă întregului recital un dinamism aparte. Sunt momente în care tragismul atinge o acuitate de-a dreptul insuportabilă pentru a fi salvat apoi brusc de la disoluţia în kitsch şi patetism banal de o ironie cel puţin la fel de intensă.

Pe lângă farmecul bizar de divă androgină şi vocea excepţională, cu un timbru la fel de ambiguu, Georgette Dee are o capacitate fantastică de a improviza. Pentru că deja se simţea primăvara în aer, şi-a construit unul dintre bis-uri pornind de la nişte versuri ale Ricardei Huch:

Şi vine primăvara,

suavul ei foc

şi lumea se umple

de lumină, de soare

 

În sufletul meu e un loc

care nu face floare.

În continuare, textul improvizat povestea despre o persoană care se obişnuise într-atât cu singurătatea, încât vorbea cu florile…iar când au apărut brânduşele de primăvară, s-a întins pe pamânt ca să le poată asculta mai bine vocea…Atunci a apărut cineva (un Făt-Frumos, o întruchipare a sufletului pereche) care i-a întins o mână, însă era deja prea târziu, omul întins la pamânt nu mai putea iubi…

Parcă pentru a-i contrazice pe cei care văd în drag-shows doar un exces (eventual greu digerabil) de artificialitate, Georgette Dee reprezintă travestiul epurat de orice stridenţă susceptibilă de a caricaturiza feminitatea, devenind astfel un receptacul ideal al sensibilităţii proprii ambelor sexe.

 

Maria Irod

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: