Enigmele Sfinxului

anne-garretaCine e în căutarea unui roman contemporan scris de un poeta doctus, care să solicite inteligenţa şi cultura cititorului şi căruia să nu-i lipsească nici stilul elegant, nici umorul fin, autoironic, va face o alegere bună oprindu-se la Sfinx de Anne Garréta (Ed. Pandora M, 2004, traducere de Vasile Zincenco).

Autoarea provine din mediul academic: a absolvit École Normale Supérieure, iar după ce şi-a dat doctoratul cu o lucrare despre romanul francez din secolul al XVIII-lea, a făcut carieră universitară în Franţa şi în Statele Unite. Sfinx e primul ei roman, pe care l-a publicat în 1986, la 24 de ani. Deşi Anne Garréta se va alătura oficial grupului OULIPO abia în 2000, Sfinx poate fi considerat un produs al „Atelierului de Literatură Potenţială” (OUvroir de Littérature POtentielle). Propunându-şi să atragă atenţia asupra literaturii ca practică şi asupra travalili pe care aceasta îl implică, membrii grupului OULIPO – printre care nume cunoscute ca Raymond Queneau şi Georges Perec – scriu cărţi impunându-şi câte o constrângere formală. De exemplu, Perec a reuşit performanţa de a produce un text din care lipseşte litera e.

Sfinx relatează, sub forma unui monolog, o poveste de dragoste cu final tragic, iar constrângerea pe care şi-o impune autoarea este absenţa oricărei mărci de gen referitoare la cele două personaje implicate. Deşi am fi tentaţi să plasăm romanul alături de alte opere ce au ca temă ambiguitatea sexuală – Sarrasine, Orlando etc. – aici constrângerea formală deplasează accentul asupra relaţiei dintre identitate şi limbaj. Prin această conjuncţie se ating două obiective: este activat lectorul, care va vâna în text indicii cu privire la sexul personajului narator şi al „sfinxului A***”, construindu-şi până la urmă propria variantă a poveştii, când îşi va da seama că una privilegiată nu există; pe de altă parte, menţinerea incertitudinii pune în evidenţă caracterul artificial al categoriei de gen, dependentă în mare măsură de obişnuinţe de limbaj.

Aşadar, miza romanului e mai complexă şi nu se reduce la un simplu exerciţiu stilistic. Iar chestiunea genului şi a configurărilor sale prin limbaj, deşi centrală, nu e singura problemă pe care o pune cartea.

Însuşi fluxul naraţiunii e condiţionat de constrângerea formală, ce favorizează consideraţiile filosofice în detrimentul acţiunii propriu-zise. Totuşi ambele personaje sunt bine individualizate. Naratorul studiază teologia şi promite o carieră strălucită de cărturar. La un moment dat, din cauza dezamăgirii produse de discursul academic, se îndepărtează pentru un timp de universitate, angajându-se ca DJ într-un local de noapte. Nu se poate să nu recunoaştem aici o trimitere autobiografică, ştiind că Anne Garréta a lucrat ea însăşi ca DJ într-o discotecă pentru lesbiene. Desigur, trimiterea ar putea fi la fel de bine o capcană ironică întinsă cititorului avid de certitudini. De altfel, mi se pare că una dintre intenţiile principale ale scriitoarei este de a evita univocul, trădând aşteptările curente care pretind romanului să ofere şi răspunsurile problemelor pe care le ridică. Or din textele Annei Garréta lipseşte tocmai instanţa care să interpreteze semnele şi să pună ordine în haosul indiciilor. Semnificativ este şi faptul că autoarea îşi abandonează conflictele poliţiste în faza incipientă. Încercând să prevină acuza de neîndemânare sau lipsă de inventivitate, autoarea explică într-un interviu că a procedat aşa în Sphinx, La Décomposition şi Ciels liquides din dorinţa de a crea acele locuri fictive de unde instanţa interpretativă să fie absentă. Cazurile rămân nerezolvate, la discreţia lectorului care e liber să le dea mai multă sau mai puţină importanţă şi să le înţeleagă cum vrea. În Sfinx moartea bruscă a fostului DJ, provocată de o supradoză, e doar hazardul care îl/o aduce pe narator/naratoare în noua postură. Dispariţia suspectă a cadavrului, de care patronul barului se descotoroseşte aruncându-l într-un canal, rămâne fără urmări în cuprinsul naraţiunii.

Noua activitate de DJ e un prilej pentru personajul narator de a-şi umple vidul interior şi de a se deda unei pasiuni secrete: contemplarea corpurilor. Reflecţiile asupra acestei pasiuni ne dezvăluie un estet melancolic: „Pasiunea arbitrară, oarbă şi indiferentă totodată, nu-şi află măsura juisării decât în propria-i mişcare: sărăcia sau mediocritatea obiectelor sale nu o afectează cu nimic. Nu contează ce vizează ea. Am frecventat baletele academice şi cabaretele fără nici o deosebire (…). Ceea ce putea trece drept viciu sau prost-gust era doar consecinţa unei superbe ignorări a valorilor relative. (…) Mă năpusteam după o imagine: aceea a unor pânze neliniştite care-şi ridică ancora ca un vas fantomă pe o mare fără valuri, plutesc, sunt prinse de gheţuri, scapă de ele la ordinul unor imperceptibile alizee, plimbă o durere infinită în cele patru colţuri ale scenei. Şi puţin îmi pasă dacă nava era o galeră, o goeletă, un vas de comerţ sau de corsari. Numai rătăcirea ei mă emoţiona; ce dacă se acoperea cu pânze sau se despuia treptat de ele?” (p.30-31). Pasajele reflexive de genul acesta abundă, construind imaginea unui individ hiper-contemplativ cu o viziune livrescă asupra lumii ca teatru şi bal de cadavre (p.25), în ale cărui consideraţii se împletesc citate şi aluzii ce-i compun identitatea, desigur fluctuantă, aşa cum fluctuante sunt şi părerile sau lecturile. În acest orizont irumpe intempestiv A***, un „animal frumos” şi exotic, cu pielea neagră, care dansează întrun cabaret şi care, detaşându-se din masa de trupuri frumoase, ajunge să ocupe din ce în ce mai mult gândurile naratorului.

Eul narator şi  A*** refac binomul intelect-corp, din care lipseşte însă cu desăvârşire orice ierarhizare de gen. Este pusă, astfel, sub semnul întrebării tradiţionala opoziţie bărbat/spirit vs. femeie/natură, sugestia pe care o primeşte cititorul fiind doar că aşa-zisele caracteristici imuabile ale sexelor pot fi răsturnate. Dar această răsturnare este operată cu mijloace clasice, într-un stil elevat, nu contracultural şi underground. Anne Garréta se sustrage etichetei de „scriitură feminină” în sensul că nu-şi propune nicio reprezentare adecvată a vreunei esenţe feminine, nici o subminare a legii paterne din interiorul limbajului. Situaţiile din Sfinx dezmint ideea că femeile sunt neapărat definite în termenii sexului lor, în timp ce persoana universală şi genul masculin sunt indistincte. Naratorul/naratoarea participă fără probleme la cultura subsumată Legii Tatălui, ca subiect simbolic cu pretenţii legitime de universalitate. Îndoielile şi eşecurile sale, ce răzbat adesea din remarcile autoironice, nu poartă marcă de gen, putând aparţine oricui. Desigur, e foarte la îndemână să priveşti romanul pe fondul teoriilor feministe sau queer. Menţinerea incertitudinii asupra sexului personajelor aboleşte „continuitatea între sex, gen, practică sexuală şi dorinţă” despre care vorbea Judith Butler. Totodată, păstrând posibilitatea ca atât naratorul cât şi A*** să fie femei, romanul contrazice teoria Juliei Kristeva, potrivit căreia homosexualitatea feminină e ininteligibilă şi imposibil de exprimat altfel decât printr-un „vârtej de cuvinte”. Or, una dintre virtuţile principale ale cărţii este chiar claritatea stilului şi abilitatea cu care sunt integrate în text referinţele la cultura înaltă. De exemplu, când vrea să spună că celălalt nu poate fi cunoscut niciodată în esenţa sa, naratorul apelează la motivul oglinzii (p. 124). Din această imposibilitate de a-l cunoaşte pe celălalt izvorăşte şi melancolia care învăluie relaţia naratorului cu A***. Prins în asimetria fără ieşire a acestei relaţii, personajul narator evadează câteodată fantasmând alternative la realitate: „Din aceste resturi recream o cu totul altă viaţă, cea pe care aş fi vrut s-o trăiesc în compania sa, dacă nu mi-ar fi fost disputată de seducţiile a tot ce era multiplu, divers şi sclipitor.” (p. 132).

Moartea lui A*** spulberă brutal o iluzie, precum şi firava legătură a naratorului cu lumea. În urmă rămâne un vid existenţial, personajul devine un cărturar interiorizat şi itinerant, călătorind de la o conferinţă la alta, absorbit în lumea sa virtuală, de cărţi. Spre finalul romanului, agonia mamei lui A*** îi aduce în viaţă o izbucnire fulgurantă de tandreţe, milă şi nostalgie. Pe patul de spital, mângâind mâna bătrânei negrese, personajul narator meditează la moarte, la fragilitatea corpurilor şi la iubirea sa pierdută.

Sfinx este, printre altele, povestea căutării de sine a unui intelectual cu formaţie teologico-filosofică. În text sunt înscrise, alături de celelalte referinţe livreşti, sentinţe ce sugerează o oarecare apropiere de credinţele gnostice, cum ar fi „să te pierzi ca să te regăseşti mai bine” (p. 154) sau ideea purificării prin noroi (p. 38). Totodată, cartea este o meditaţie pe tema intimităţii care încearcă să răspundă la întrebarea fundamentală: ce trebuie făcut pentru ca celălalt să devină mai mult decât o proiecţie a propriului eu?

 

Maria Irod (articol publicat în Luceafărul, nr. 13, 2005)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: