Cateva clarificari terminologice

Orice încercare de a schiţa un istoric al erotismului în care sunt implicate persoane de acelaşi sex necesită o clarificare terminologică prealabilă. Ce înseamnă homosexual/homosexualitate? Este dihotomia hetero- homosexualitate universal valabilă, adică poate fi ea aplicată fără rezerve în orice epocă şi în orice context cultural? De ce s-a impus în ultima vreme cuvântul englezesc gay, preluat de aproape toate limbile moderne? Ce înseamnă queer şi în ce măsură este acest termen antonimul lui straight? Iată doar câteva întrebări la care trebuie să putem răspunde înainte de a aborda orice problemă legată de fenomenul atracţiei erotice între persoane de acelaşi sex. Proprietatea termenilor este condiţia de bază a formulării unor opinii pertinente în orice domeniu.

DEX-ul (Ed. Univers Enciclopedic, 1998) ne informează că homosexualitatea este o „perversiune sexuală care constă în atracţia sexuală faţă de indivizi de acelaşi sex”, în timp ce heterosexualitatea e prezentată drept „sexualitate normală, atracţie spre sexul opus”. În ceea ce priveşte perechea de termeni „homosexual-heterosexual”, acelaşi dicţionar introduce o diferenţă curioasă. „Homosexual” este „persoana care practică homosexualitatea”, sinonim cu „pederast” (sic!), în timp ce „heterosexual” este dat doar ca adjectiv, „cu caracter de heterosexualitate, atras de sexul opus”.

Dicţionarul enciclopedic (vol. III, Ed. Enciclopedică, 1999) înregistrează un progres în sensul abţinerii de la judecăţi morale. Homosexualitatea e definită neutru ca „atracţie sexuală faţă de indivizi de acelaşi sex”, aşa cum se întâmplă şi în alte dicţionare importante apărute cam în aceeaşi perioadă (de exemplu în Wahrig, dicţionar explicativ al limbii germane, ed. 1998, sau în Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language, 1989). În schimb, termenul de heterosexualitate, nu se ştie din ce motive, lipseşte cu desăvârşire.

Dincolo de aceste definiţii de dicţionar, care rămân la un nivel prea general, unele dintre cele mai influente teorii contemporane din domeniul istoriei intelectuale şi al filosofiei culturii ne învaţă să contextualizăm. De la Michel Foucault aflăm că homosexualul „ca specie” apare abia în secolul al XIX-lea. Oare ce vrea să spună gânditorul francez cu această afirmaţie voit şocantă? Că înainte de secolul al XIX-lea nu existau oameni încercaţi de sentimente homoerotice? Nicidecum. Vrea doar să atragă atenţia asupra istoricităţii termenului în sine şi a conotaţiilor sale. Plecând de la exemplul clasic al Greciei antice, Foucault demontează mitul Eladei ca tărâm al toleranţei generale faţă de homosexualitate. Nu numai că pe atunci nu existau nici cuvântul ca atare nici noţiunea unui grup distinct de indivizi caracterizaţi prin atracţia sexuală constantă faţă de membri ai propriului sex. Dar pe greci nici măcar nu-i preocupa prea mult această problemă. În materie de morală sexuală existau alte aspecte mult mai importante, ca de exemplu vârsta partenerilor sau, dacă într-o relaţie cu alt bărbat, ai fost activ sau pasiv. Pasivitatea, faptul de a te lăsa penetrat, era ceva nedemn de un cetăţean cu drepturi depline, fiind un rol rezervat femeilor şi sclavilor. E drept, grecii tolerau un anumit tip de homosexualitate – masculină, evident, fiindcă femeile contau prea puţin în societatea antică – strict reglementat pentru a nu pune în pericol familia. Este vorba despre faimoasa instituţie a pederastiei, care reprezenta o legătură  temporară între un bărbat matur (erastes) şi un adolescent (eromenos, paidika). Deşi relaţia pederastică presupune implicare emoţională profundă şi intimitate fizică, adevăratul scop este educaţia (paideia), învăţătura pe care tânărul o primeşte de la partenerul său mai în vârstă. Pederastia este tolerată, aşadar, doar în baza utilităţii ei sociale şi numai ca o etapă în viaţa individului ce urmează să se încheie, inevitabil, odată cu încetarea procesului educativ. După cum arată foarte bine Andrei Cornea în cartea sa Platon. Filozofie şi cenzură (Humanitas, 1995), Socrate îşi scandalizează contemporanii nu pentru că vorbeşte despre sex între bărbaţi, ci pentru că sugerează posibilitatea permanentizării unei astfel de legături amoroase.

Noţiunea modernă de homosexualitate ca înclinaţie înnăscută de a stabili relaţii erotice cu persoane de acelaşi sex ia naştere în contextul interesului crescând al medicinei faţă de acest fenomen. Patologizarea întreprinsă de psihiatri – oricât de dăunătoare ni s-ar părea din perspectiva de astăzi – era mai degrabă un ajutor în lupta pentru dezincriminarea actelor homosexuale sau, mai exact, a „sodomiei”, cum suna un termen medieval încă folosit în legislaţia unor ţări până pe la mijlocul secolului XX.

Din punct de vedere lingvistic, cuvântul „homosexual” e un hibrid format dintr-un prefix grecesc: homo = acelaşi şi un radical latin: sexus = sex, iar semnificaţia sa ar trebui să fie, de fapt, „de acelaşi sex”. Motiv suficient pentru ca istoricul american John Boswell să pledeze, în celebra sa lucrare Christianity, Social Tolerance and Homosexuality, pentru folosirea cuvântului „homosexual” doar ca adjectiv – de exemplu în construcţii ca „relaţii homosexuale”, „căsătorie homosexuală” etc. – iar a substantivului „homosexualitate” cu sensul foarte general de totalitate a fenomenelor erotice care au loc între persoane de acelaşi sex.

Creatorul termenului „homosexual” este publicistul, traducătorul şi omul de afaceri austriac Karl Maria Kertbeny (1824-1882). kertbeny

 

 

 

Preocuparea pentru sexologie şi, în special, pentru subiectul homosexualităţii i-a fost stimulată de scrierile juristului german Karl Heinrich Ulrichs (1825-1895), cu care a purtat, de altfel, şi o amplă corespondenţă, întreruptă în 1868 de o controversă terminologică. Kertbeny şi Ulrichs sunt printre primii susţinători ai ideii că există o categorie aparte de oameni care, pe baza unor înclinaţii înnăscute, se simt irezistibil atraşi de membri ai propriului sex, fiind, aşadar, victimele unei predispoziţii pentru care e nedrept să fie urmăriţi penal. Neînţelegerile dintre cei doi „pionieri” ai mişcării de emancipare gay au pornit de la denumirea pe care fiecare a ales să o dea acelei categorii distincte de oameni. Ulrichs prefera o terminologie de inspiraţie mitologică şi filosofică. Astfel, el introduce termenul de „uranist” (germ. Urning sau Uranier) pentru a desemna pe acei bărbaţi cărora Eros le insuflă pasiune pentru cei asemenea lor. Pe cei însufleţiţi de „amorul comun”, adică pe heterosexuali, îi numeşte „Dionäer” sau „Dioninge” (termen derivat de la zeiţa Diona, fiică a lui Uranus şi una dintre soţiile lui Zeus). Trimiterea la Banchetul lui Platon e clară. De acolo, mai exact din cuvântarea lui Pausania, ştim că există două Afrodite. „Una, pe cât se pare, este cea mai veche şi-i fără mamă. Fiind copila Cerului, o numim Afrodita Cerească [sau Afrodita Urania, n.m., M.I.]. A doua, mai tânără, s-a născut din Zeus şi Diona; o poreclim Afrodita Obştească.”[1] Despre Afrodita Cerească aflăm că “nu-şi trage fiinţa din femeie. E născută numai din bărbat (…); apoi, este mai în vârstă şi nu-i pătrunsă de patimi. Urmează de aici că spre bărbat se-ndreaptă cei însufleţiţi de acest Eros, iubind sexul care de la natură este mai tare şi mai inteligent.”[2] În teoriile sale, Ulrichs nu păstrează nimic din misoginismul şi din aerele de superioritate prezente în textul lui Platon. Dimpotrivă, într-o autocaracterizare ce încearcă să definească particularitatea uranistă, foloseşte o formulă total străină de spiritul platonic, şi anume: “Anima muliebris virili corpore inclusa.” Ideea aceasta – că bărbatul homosexual ar fi un suflet de femeie închis într-un corp masculin – precum şi reciproca sa – că femeia homosexuală ar fi un suflet de bărbat închis într-un corp feminin – a fost preluată şi dezvoltată de numeroşi cercetători de la începutul secolului XX.

Terminologia propusă de Kertbeny se dovedeşte, în schimb, mult mai practică şi mai neutră, motiv pentru care se şi impune treptat, întâi în lumea ştiinţifică, apoi în uzul general al limbii. Cuvântul “homosexual” a fost folosit pentru prima dată în public în 1869, într-o scrisoare anonimă adresată de Kertbeny ministrului prusac al justiţiei, prin care îl ruga să susţină abrogarea unui articol de lege ce incrimina relaţiile homosexuale. Termenul este preluat curând şi de unii autori englezi – de John Addington Symonds în A Problem in Modern Ethics (1891) şi de Havelock Ellis în Studies in the Psychology of Sex (1897) – care rămân totuşi rezervaţi faţă de acurateţea lui.

Magnus Hirschfeld (1868-1935) este primul psihiatru care militează consecvent pentru ideea că homosexualitatea nu este nici viciu, nici boală, ci o variantă naturală, înnăscută şi explicabilă biologic a instinctului sexual. hirsch3

 

 

În lucrarea sa monumentală intitulată Die Homosexualität des Mannes und des Weibes (Homosexualitatea bărbatului şi a femeii), apărută în 1914, Hirschfeld foloseşte alternativ terminologia lui Kertbeny şi pe cea a lui Ulrichs, la care adaugă şi varianta feminină “Urninde”. Astăzi, cuvinte uzuale la vremea respectivă, precum “uranist” şi “uranism”, sunt ieşite din uz, iar DEX-ul le consemnează doar ca pe nişte arhaisme livreşti.

Cuvântul “gay” cunoaşte o mare răspândire şi popularitate în a doua jumătate a secolului XX, în special după evenimentele de la Stonewall care au dat un nou avânt mişcărilor de emancipare. Etimologia termenului este neclară. John Boswell sugerează că ar fi apărut în context homoerotic încă din secolul al XIII-lea, în poezia trubadurilor provensali. Cert este că acest cuvânt de origine franceză a fost folosit timp de secole cu sensul de “vesel, voios, vioi”. În 1804, Wordsworth încă mai putea scrie, într-un poem celebru ce evocă plăcerile solitidinii şi contemplarea calmă a unui câmp de narcise: “A poet could not but be gay,/ In such a jocund company”. E limpede că nici cel mai abil critic postmodern n-ar putea discerne vreo conotaţie erotică în aceste versuri inocente. Totuşi, în engleza secolului al XIX-lea, “gay” suferă o mutaţie semantică negativă, care introduce şi o nuanţă sexuală. “Gay” ajunge să însemne “destrăbălat, libertin”. La începutul secolului XX, în cercurile homosexualilor britanici, cuvântul devine un fel de parolă secretă, pentru ca astăzi să fie folosit pe scară largă, cu conotaţii predominant pozitive şi, în plus, să fie împrumutat de numeroase alte limbi. În afară de faptul că e scurt şi uşor de reţinut/pronunţat, cuvântul mai are două avantaje importante. Spre deosebire de “homosexual”, nu face referire explicită la sexualitate, evitând astfel prejudecata curentă conform căreia, pentru persoanele gay, sexualitatea ar fi mai importantă decât pentru restul lumii. Pe de altă parte, gay este numai acea persoană care-şi asumă conştient orientarea homosexuală. Astfel, termenul câştigă în precizie, referindu-se la o categorie mai restrânsă de indivizi şi punând accentul pe identitate, pe ansamblul personalităţii, nu pe nişte acte sexuale disparate. Acte homosexuale pot comite, în anumite circumstanţe, şi oameni ale căror instincte se îndreaptă de obicei spre sexul opus şi cărora nici prin cap nu le-ar trece să se autodefinească drept gay sau homosexuali. Au fost mediatizate intens – uneori excesiv şi fără explicaţiile necesare – cazurile din închisori când nu atât lipsa femeilor, cât mai ales dorinţa de a-i domina şi umili pe cei mai slabi i-a făcut pe unii deţinuţi să-şi violeze colegii de celulă. În schimb, la extrema cealaltă, o persoană gay poate trăi foarte bine în abstinenţă, în timp ce universul său afectiv e marcat fie de iubirea exclusivă pentru cineva de acelaşi sex, fie de dorinţe polimorfe şi de fantezii homosexuale. Diferenţa este că un astfel de om îşi conştientizează alteritatea, sesizează importanţa enormă pe care o au dorinţele homoerotice pentru individualitatea sa şi le consideră drept parte integrantă a personalităţii sale. Cu alte cuvinte, chiar dacă un gay nu poate sau nu vrea să aibă o viaţă sexuală activă, homosexualitatea sa tot iese la iveală, prin semnale mai mult sau mai puţin discrete sau, în cazurile fericite, capătă chiar o formă culturală.

Nu toţi necunoscătorii de engleză care folosesc termenul “gay” ştiu că antonimul său este “straight”. Totuşi, acest cuvânt care înseamnă, de fapt, “drept” tinde să devină tot mai popular, inclusiv în afara lumii anglofone, cu sensul său secundar, de “heterosexual”. Originea acestei mutaţii semantice se află probabil în argoul englezesc, unde “straight” desemnează adeziunea la valorile convenţionale. Oricum ar fi, termenul e problematic din mai multe puncte de vedere. În primul rând e ambiguu şi ar trebui să însemne mai degrabă conservator decât heterosexual. Apoi, pare să conţină implicaţii negative pentru antonimul său, reactivând conotaţii mai vechi ale cuvântului “gay” şi asociind homosexualitatea nu doar cu antitradiţionalismul, ci şi cu abaterea de la toate sensurile pozitive ale termenului “straight”: cinste, corectitudine, sinceritate. De fapt, însăşi presupunerea că orientarea sexuală reprezintă o opţiune în favoarea unor valori este nefondată.

Strict lexical vorbind, “straight” este mai degrabă opusul lui “queer” decât al lui “gay”. “Queer” înseamnă “cotit” sau “oblic”, iar în sens figurat “bizar, excentric, original” şi/sau “pervers”.  Bineînţeles că a ajuns la un moment dat să aibă şi înţelesul argotic de “homosexual”. Dar “cariera” fulminantă a termenului a început în anii ’90, în lumea academică americană. Queer theory este un tip de hermeneutică şi de filosofie a culturii apărut în contextul relativismului postmodern, al scepticismului faţă de “natură” (adică faţă de determinismul biologic) şi al rezistenţei faţă de orice fel de identitate imuabilă (a femeilor faţă de feminism, a homosexualilor faţă de mişcarea gay). Într-adevăr, teoriile queer se dezvoltă în paralel cu feminismul constructivist şi în opoziţie cu viziunea esenţialistă asupra mărcilor identitare.

Primul nume care ne vine în minte când spunem queer theory este Judith Butler, care susţine în cartea ei Gender Trouble[3] , că nu ne naştem bărbat sau femeie, homosexual sau heterosexual, că nu există un eu autentic şi că atât genul (gender), cât şi orientarea sexuală sunt constructe culturale. Totuşi, teoria queer nu e un determinism pur. Suntem construiţi cultural, dar nu determinaţi, identitatea noastră nu e fixă, ci poate fi deconstruită şi reconstruită parodic, prin reproducerea subversivă a modelelor prezente în societate. Evident că însăşi această posibilitate transgresivă de redefinire a propriei identităţi presupune un rest de libertate şi, eventual, de autenticitate a subiectului, lăsând fără un răspuns clar întrebarea în ce măsură suntem afectaţi de condiţionările socioculturale.

Nu e locul aici să intrăm în amănunte referitoare la această disciplină foarte fertilă şi populară nu doar printre cercetătorii americani, ci, mai nou, şi în unele universităţi vest-europene. E necesar totuşi să precizăm că – spre deosebire de gay and lesbian studies, o disciplină academică mai veche – queer theory nu se ocupă exclusiv cu istoria homosexualităţii, ci urmăreşte în primul rând deconstruirea categoriilor normative de gen şi orientare sexuală, “vânând” în texte mai noi şi mai vechi mărturii ale abaterilor de la ceea ce s-ar putea numi “heteronormativitate”.

 

Maria Irod  



[1] Cf. Platon, Dialoguri, Ed. IRI, Bucureşti 1995, trad. de Cezar Papacostea, p. 89.

[2] Ibid.

[3] Cf. şi ediţia română: Judith Butler, Genul – un măr al discordiei. Feminismul şi subversiunea identităţii. Ed. Univers, Bucureşti, 2000 (trad. de Bogdan Ciubuc, postfaţă de Andreea Deciu).

4 Responses

  1. m-ar interesa date despre teoriile queer, daca tot ai abordat subiectul. acum astept para mălăiaţă – oricum, in afara de judith butler, de care ai zis tu, cine ar mai fi?

    • Pai, “parintii fondatori” ai disciplinei sunt toti americani, se pare ca acolo a prins cel mai bine aceasta teorie…in afara de Butler, ar mai fi Eve Kossofsky-Sedgwick, cu “The Epistemology of the Closet”, creatoarea termenului “homosocialitate”…am impresia ca nu mai traieste. Apoi, David Halperin, prof la M.I.T., ala care l-a “canonizat” pe Foucault (“Saint Foucault”)…si altii, care nu-mi vin acum in minte. Teoria e foarte productiva in multe domenii, de exemplu eu am acasa o carte “Queering the Renaissance” (ed. Jonathan Goldberg), o culegere de studii scrise de istorici si filologi specializati in Renaissance Studies si, bineinteles, interesati de problematica genului (gender)…De fapt, daca stau si ma gandesc bine, Queer Theory e o subspecie de New Historicism (vezi Stephen Greenblatt “Shakespearean Negotioations” etc.), fiindca premizele sunt aceleasi: toate lucrurile – inclusiv cele pe care ne-am obisnuit sa le consideram imuabile, naturale, cum ar fi diferentele dintre barbat si femeie sau orientarea sexuala – sunt constructe sociale si depind de mentalitatea dominanta a diferitelor epoci istorice (adica de “epistema”, vorba lui Foucault). Cei care lucreaza cu New Historicism sau Queer Theory privesc toate textele, inclusiv pe cele literare, in primul rand ca pe o arhiva istorica, din care extrag informatii despre mentalitatea epocii…Ma rog, ar fi multe de discutat pe tema asta, sunt destule aspecte care pe mine, cel putin, nu prea ma conving in teoriile astea…Oricum, ce voiam sa mai remarc e ca peste ocean au mare succes, dar in Europa nu prea…in Germania am fost, ce-i drept, la un curs de “Queer Theory”, dar era ceva marginal…Iar cei care se ocupa de “homosexualitate si literatura” sunt mai traditionalisti, la ei inca primeaza aspectul estetic, motiv pentru care se caznesc sa elaboreze o “estetica gay…
      Ah, si inca ceva: daca te intereseaza domeniul, cauta pe google “queer theory” si ai sa gasesti destule link-uri utile

  2. Nu stiam ca esti specialista in teoriile astea desuete🙂 Daca as fi stiut, as fi profitat mai abitir🙂 Dar cu prima ocazie, o sa te rog sa-mi spui ce te-a amuzat mai mult la diferitele perioade de “digerare” a subiectului.

    • He-he🙂 “specialista” e mult spus…poate ca pe meleagurile noastre mioritice sunt specialista, adica “chiorul imparat in tara orbilor”. Imi place sa cred totusi ca mai sunt si alti interesati de teoriile astea desuete, cum le zici tu…subiectul mi se pare relevant din mai multe puncte de vedere, eh, poate il dezbatem la o bere, n-ar fi rau🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: