Despre corectitudinea politica in Romania

DESPRE CORECTITUDINEA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA

 

De ceva vreme încoace, o organizaţie intitulată „Alianţa familiilor din România” se preocupă foarte insistent de chestiunea libertăţii de conştiinţă şi de ceea ce reprezentanţii ei consideră a fi reversul libertăţii (şi deci sursa tuturor relelor) – corectitudinea politică. In scopul promovării propriilor concepţii, „Alianţa” a iniţiat şi o petiţie online: „Declaraţia de la Timişoara – apel la conştiinţa creştină”. Textul declaraţiei precum şi alte luări de poziţie ale asociaţiei sunt publice (www.alianta-familiilor.ro) şi – dacă facem abstracţie de frecventele şi supărătoarele greşeli de limba română – cât se poate de clare, aşa că n-o să insist asupra lor. Ideea de bază e că trăim într-o societate degradată şi imorală, inacceptabil de permisivă,  în care valorile tradiţionale se duc de râpă, în timp ce bravi activişti ai drepturilor omului ne bagă pe gât tot felul de porcării, cum ar fi: legislaţia anti-discriminare, laicitatea statului şi nesuferita aia de corectitudine politică din cauza căreia nu mai ai voie să înjuri în public pe oricine ţi se pune pata.     

Cam au dreptate oamenii ăştia…Într-adevăr, avem norocul (unii care nu-şi cunosc interesul ar spune „ghinionul”) să trăim într-o democraţie liberală. Ce înseamnă asta? Suntem prinşi în lumea asta materială, căzută, plină de păcate, şi suntem liberi s-o respingem, s-o criticăm, să fim gnostici anticosmici sau pur şi simplu creştini practicanţi, să facem asceză, să ne retragem în propria interioritate sau în vârf de munte. La fel de liberi suntem să ne aruncăm cu bucurie în vâltoarea consumismului, să alergăm după toate tâmpeniile cărora li se face reclamă şi să devenim nişte roboţi perfecţi, angajaţi-model ai marilor companii. Între cele două variante există o infinitate de nuanţe şi căi individuale. În concluzie: ce distinge o democraţie liberală de o dictatură prosperă economic? Tocmai respectul faţă de acel factor specific uman şi indispensabil confortului psihic, pe care Fukuyama alege să-l numească, cu un termen împrumutat din Republica lui Platon: thymos. Statul liberal se străduieşte – pe cât poate, că doar nu e Dumnezeu – să garanteze fiecărui cetăţean thymos-ul propriu: adică satisfacerea nevoii de a fi recunoscut şi respectat aşa cum este, o nevoie ce transcende necesităţile pur biologice. Cu alte cuvinte, forma noastră de organizare statală e individualistă, fiindcă pune mai presus de orice colectiv amorf sau abstracţiune morală individul concret, cu nevoia lui de împlinire personală, adică de „individuaţie”, ca să folosesc un termen jungian. Foarte frumos. Numai că, slavă Domnului, indivizii concreţi sunt cât se poate de diferiţi, situaţie din care se poate isca foarte uşor un conflict de interese. Drept pentru care – şi aici o să-l citez pe Mircea Cărtărescu, fiindcă exprimă ideea foarte sintetic – : „Statul liberal transcende toate modalităţile thymotice iraţionale – naţionalismul, rasismul etc. – , acordând deplină recunoaştere individului ca fiinţă umană. E singurul mod posibil în care thymos-ul tuturor cetăţenilor este satisfăcut în mod raţional.” (M. C., Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, p. 54).

Hai să vedem acum ce vor cetăţenii de la „Alianţa familiilor”, pe care i-am evocat mai sus. Păi vor şi ei să-şi satisfacă thymos-ul propriu. Oamenii cred că unicul scop al sexualităţii e reproducerea, sunt convinşi că homosexualitatea e un stil de viaţă liber ales pe care-l poţi schimba oricând, aşa cum îţi schimbi cămaşa, rolurile de gen exprimă, după părerea lor, voinţa divină, iar avortul e o crimă (aici cam au dreptate, dar nu despre asta mi-am propus să scriu în articolul de faţă). E normal să-şi vadă valorile ameninţate – sunt atâţia oameni care nu le împărtăşesc opiniile – şi să ia poziţie. Dacă se mulţumeau doar cu site-ul şi cu petiţiile nici nu-mi pierdeam timpul să scriu despre ei. Am înţeles de mult că fiecare e liber să susţină orice aberaţie, dacă asta îl face fericit. Singura condiţie care se pune e să nu îngrădească libertatea altuia de a-şi susţine propria aberaţie. Însă oamenii noştri au pretenţia să influenţeze justiţia, şi aici intervine marea problemă. Printre succesele lor recente se numără, după cum aflăm de pe site, promulgarea în 2009 a noului Cod Civil, care defineşte căsătoria drept uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, împiedicând astfel introducerea parteneriatelor civile pentru persoanele de acelaşi sex. Mai grav decât asta e faptul că „aliaţii” pro-familie fac lobby insistent împotriva legislaţiei anti-discriminare. Cu alte cuvinte, lor li se pare „moral” ca un angajator să dea afară pe cineva sau să refuze cuiva angajarea doar pe motiv că persoana respectivă e gay. La fel de „moral” li se pare ca un psiholog să refuze consilierea cuplurilor homosexuale. Mai lipseau din seria de exemple dentistul care refuză să scoată dinţii homosexualilor sau gunoierul „creştin” care nu vrea să golească tomberonul din faţa casei unui cuplu gay.

De fapt, despre cum văd cei de la „Alianţa familiilor” libertatea de conştiinţă ne lămurim din textul „Declaraţiei de la Timişoara”. Textul începe cu o distincţie defectuoasă între „libertăţi” şi „drepturi” (am văzut că limba română nu e punctul forte al stimabililor cetăţeni). Cică libertăţile ar avea caracter „istoric”, adică „există de secole şi sunt ancorate în conştiinţa colectivă a umanităţii”. În schimb, drepturile sunt doar nişte pretenţii (se înţelege, nefondate) ale unor grupuri de indivizi. Păi „caracter istoric” înseamnă exact contrariul. Tot ce e „istoric” e supus timpului şi schimbării, deci perisabil, nu universal şi etern valabil. În fine, astea sunt subtilităţi. Democraţia liberală se bazează pe garantarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului. Evident că, pe lângă drepturi, omul mai are şi obligaţii. Ajungem şi la asta imediat.

„Alianţa familiilor” se declară foarte îngrijorată de loviturile „devastatoare” primite de libertatea de conştiinţă în lumea civilizată (niciun exemplu din Iran sau din alte dictaturi, mai mult sau mai puţin luminate). Nişte pastori care au predicat împotriva homosexualităţii au fost amendaţi sau chiar arestaţi, funcţionarilor publici din Marea Britanie care refuză să căsătorească un cuplu homosexual li se desface contractul de muncă, proprietarii unui motel plătesc amendă fiindcă n-au vrut să cazeze un cuplu gay, iar patronii unui studio de fotografie riscă să-şi piardă licenţa de funcţionare pentru că şi-au refuzat serviciile unui cuplu de femei etc etc. Cluburile universitare americane sunt obligate să primească membri gay, iar o studentă care şi-a exprimat în public opinii homofobe e „supusă” (de parcă ar fi supusă la cazne!) unui program educativ din care să poată afla mai multe informaţii despre homosexualitate. Cu ce avem de-a face în mai toate aceste cazuri? Cu nişte clienţi nemulţumiţi care se plâng la „protecţia consumatorului” şi cu nişte prestatori de servicii care nu-şi fac datoria. Se poate argumenta că patronii fac ce vor pe proprietatea lor şi îşi „rezervă dreptul de a selecta clientela”. Nu-i chiar aşa. Eşti liber să înfiinţezi clubul celor care se îmbracă în galben şi să restricţionezi accesul celor care se îmbracă altfel. De asemenea, ca patron de restaurant, să zicem, eşti liber să-i dai afară pe scandalagii. Dar nu eşti liber să respingi un client care n-a deranjat pe nimeni altcineva doar pe motiv că îţi lezează ţie principiile morale. Principii care nu sunt afişate pe uşa motelului sau a studioului foto şi care, la rândul lor, vin în contradicţie cu legea de funcţionare a localurilor publice. Păi nu-ţi deschizi motel dacă n-ai de gând să-ţi serveşti cum se cuvine toţi clienţii. Mai lipsea patronul care să nu lase femeile să intre singure în cârciumă, fiindcă e „imoral”, sau care să-i dea afară pe cei care vorbesc altă limbă, sau pe ţigani, că tot îi „iubeşte” toată lumea…Cât despre funcţionarii de la primărie, ăştia chiar meritau concediaţi. Pur şi simplu pentru că nu respectă legea. Statul britanic acordă dreptul la parteneriat persoanelor de acelaşi sex, iar respectivii funcţionari – al căror rol e să aplice legea – refuză să-şi facă datoria. Deci nu-şi respectă obligaţiile de serviciu, în virtutea unui presupus „drept” la liberă opinie. Aici se cuvine să ne amintim de Kant şi de textul lui „Was ist Aufklärung?“ („Ce sunt Luminile?). El face distincţia între uzul public şi uzul privat al raţiunii. Omul îşi asumă, în general, două roluri: unul social, de membru al unei comunităţi, angajat al unei firme, companii etc. şi altul de fiinţă gânditoare autonomă, liberă să critice aspectele care i se par negative în societate, inclusiv în sânul propriei comunităţi. Uzul privat al raţiunii se referă la prima situaţie, în care, de exemplu, un angajat e obligat să respecte principiile instituţiei în slujba căreia se află, să facă, deci, ce scrie în „fişa postului”. Uz public de propria raţiune poate să facă acelaşi individ în calitatea sa de fiinţă liberă şi gânditoare, exprimându-şi, de exemplu, într-un articol sau într-o dezbatere publică dezacordul cu regulile societăţii sau chiar ale propriei instituţii. Aplicat la cazul nostru: funcţionarii britanici homofobi n-au decât să-şi facă un blog pe care să critice căsătoria gay, dar atâta vreme cât îşi iau salariul de la primărie trebuie să oficieze uniuni între persoane de acelaşi sex. Dacă nu le place, să-şi dea demisia, nu să aştepte să fie daţi afară.

Modelul lui Kant a fost criticat, mai ales după cel de-al doilea război mondial, când criminalii nazişti s-au folost de el, argumentând că şi-au făcut doar datoria. Totuşi, el rămâne un model realist. Nu facem doar ceea ce ne place pe lumea asta. Educaţia însăşi e o sumă de constrângeri. Traiul în comun presupune şi drepturi, dar şi obligaţii. O obligaţie fundamentală ar fi să-ţi respecţi semenii şi să eviţi să-i jigneşti şi să-i „discriminezi” în baza unor principii „thymotice iraţionale”. Altă obligaţie la fel de importantă e să-ţi faci datoria la locul de muncă, să oferi serviciile pe care le promiţi tuturor clienţilor, indiferent că-ţi plac sau nu. Iar când fişa postului îţi cere să faci lucruri cu adevărat incompatibile cu propria conştiinţă – cum ar fi să ucizi, în cazul unui război (e, de altfel, şi primul exemplu pe care îl dă „Alianţa familiilor”) –  îţi rămâne demisia. O soluţie elegantă, dar, evident, cu neplăcute consecinţe financiare în societatea noastră coruptă şi perversă. În alte societăţi, nedemocratice, dar bazate pe înalte „valori” morale, oamenii îşi mai riscau şi viaţa ca să nu fie siliţi să-şi calce pe conştiinţă. Din fericire, nu mai trăim astfel de vremuri.

Şi până la urmă la ce bun corectitudine politică în România? E limpede că avem nevoie de un cod al bunelor maniere. Nu stăm prea bine la acest capitol. De la faimosul apelativ „ţigancă împuţită” până la dejecţiile din presă, avem tot felul de scăpări în domeniul respectului faţă de cei care nu sunt ca noi. Nu ne strică ceva reguli de bună cuviinţă. Corectitudinea politică asta e, de fapt, un set de reguli, nu o „poliţie a gândirii”, cum pretind unii. Evident, regulile nu sunt întotdeauna acceptate de bună voie, aşa că uneori se impun sancţiuni. După cum spuneam, n-avem doar drepturi, ci şi obligaţii. Curios şi amuzant mi se pare faptul că tocmai cei care ar trebui să fie recunoscători corectitudinii politice, cum sunt membrii „Alianţei familiilor”, ţipă cel mai tare împotriva ei. La urma urmei, fără respect faţă de alteritate, ei n-ar putea să se manifeste atât de liber, fiindcă ar risca să fie reduşi la tăcere de un grup majoritar (să zicem al intelectualilor de stânga) care nu le împărtăşeşte vederile. Numai că democraţia nu înseamnă dictatura majorităţii, cum cred unii. Toţi au dreptul la opinie, bineînţeles atâta vreme cât nu îngrădesc libertatea altora.

Şi fiindcă trăim în societatea asta postmodernă, permisivă şi păcătoasă, va veni şi anul viitor şi vom asista din nou la marşul gay şi la marşul pro-familie, bine delimitate de cordoane de poliţişti. Şi fiecare îşi va striga adevărul, iar oamenii vor fi liberi să ţină cu unii sau cu alţii, după cum îi duce capul şi după câtă cultură şi sensibilitate etică au. În timpul ăsta, mult blamata şi ironizata corectitudine politică va veghea să nu ne sfâşiem între noi.

Maria Irod

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: