Judith Butler si critica “homonationalismului”

JUDITH BUTLER ŞI CRITICA „HOMONAŢIONALISMULUI”

 

Recent, celebra feministă şi reprezentantă a filosofiei constructiviste queer, Judith Butler, a fost protagonista unui nou „scandal” politic. Asta după ce abia se stinseseră ecourile controversei legate de afirmaţiile ei foarte dure la adresa bombardamentelor israeliene din Liban, în 2006…

Aflată la Berlin de Christopher Street Day 2010, Butler a refuzat premiul pentru curaj civic (Preis für Zivilcourage) acordat de organizatorii manifestării. Ceea ce urma să fie punctul culminant al spectaculoasei parade gay berlineze s-a dovedit a fi doar un moment jenant căruia nici managerii evenimentului (CSD Berlin adună anual peste 300 000 de participanţi), nici conducerea LSVD (Uniunea Lesbienelor şi a Bărbaţilor Gay din Germania, principalul sponsor al manifestării) n-a ştiut să-i facă faţă. Invitată de membrii juriului, prin vocea parlamentarei ecologiste Renate Künast, să se adreseze mulţimii adunate în stradă, Judith Butler a explicat, într-o germană elegantă, de ce nu poate accepta premiul respectiv. Motivele invocate au stârnit consternare printre organizatorii gay pride, au fost primite, în schimb, cu aplauze din public. Butler a spus că nu poate primi un premiu din partea unor asociaţii care contribuie, prin discursul lor, la răspândirea prejudecăţilor rasiale, în timp ce adevăratul curaj civic, dovedit de grupările LGBT din rândul imigranţilor, e ignorat cu bună ştiinţă. Ca să fie totul şi mai clar, a precizat că are de gând să cedeze premiul unor astfel de organizaţii – GLADT, LesMigraS, Reach Out şi Suspect – şi a invitat lumea să participe la un eveniment queer alternativ, organizat în cartierele „rău-famate” şi populate în general de imigranţi musulmani, Kreuzberg şi Neukölln.

Prinşi pe picior greşit, reprezentanţii LSVD s-au arătat pur şi simplu iritaţi de reproşurile aduse de celebra invitată, fără să încerce să intre într-un dialog cu ea sau să se apere în vreun fel. Pe lângă LSVD, cealaltă instituţie vizată de criticile lui Butler e Maneo, un centru de combatere a violenţei împotriva bărbaţilor homosexuali, cu sediul în cartierul gay al Berlinului, Schöneberg. Reprezentanţii centrului au deplâns, în mai multe rânduri, creşterea alarmantă a actelor de violenţă cu motivaţie homofobă, precizând de fiecare dată că în marea majoritate a cazurilor atacatorii nu erau de origine germană.

Acestea sunt faptele. Pot înţelege, până la un punct, consternarea membrilor LSVD. La urma urmei, organizaţia a avut întotdeauna relaţii de bună colaborare cu asociaţii ale minorităţilor etnice. Totuşi, criticile formulate de Judith Butler nu sunt deloc neîndreptăţite şi merg până la fondul problemei. Există un cumul de factori care au dus la deteriorarea progresivă a calităţii politice a marşurilor gay, nu doar din Berlin, ci, în general, din occident. Totul s-a transformat într-un eveniment preponderent comercial, cu accentul pe fun şi entertainment, din care angajamentul etic abia dacă se mai întrezăreşte. De exemplu, CSD Berlin alege mereu acelaşi traseu, prin cartierele şic ale oraşului, evitând orice contact cu „plebea”: cu imigranţii turci, cu săracii, cu defavorizaţii de toate felurile. Publicitatea firmelor care sponsorizează evenimentul se adresează unui public-ţintă cu un profil foarte clar: yuppie şi „WASP” (White, Anglo-Saxon, Protestant sau, adaptat la cazul de faţă: German, Catholic/Protestant). Revistele care promovează gay pride sunt pline de imagini ale homosexualului ideal: tânăr, frumos, cu putere finaciară şi carieră de succes, evident european. Şi, aş adăuga eu, mai degrabă de sex masculin…Un anumit tip de jurnalism gay occidental are puternice tendinţe macho. Tot ce iese din tipare e marginalizat.

De aici până la a acuza organizaţiile gay germane de rasism e, totuşi, cale destul de lungă. Mi se pare firesc ca LSVD să se preocupe de atitudinea imigranţilor faţă de homosexualitate. De altfel, conform unei legi recent adoptate de Parlamentul German, candidaţii la cetăţenia germană trebuie să facă dovada ataşamentului faţă de valorile europene. Testele conţin, printre altele, şi întrebări de genul: cum aţi reacţiona dacă fiul/fiica dumneavoastră v-ar spune că e gay/lesbiană? Sau: cum reacţionaţi dacă vedeţi două persoane de acelaşi sex sărutându-se pe stradă? Din păcate, există destule persoane de religie musulmană care se dovedesc intolerante faţă de acest subiect, iar intoleranţa poate merge uneori chiar până la crimă….Totuşi, stigmatizarea unor comunităţi, prin repetarea obsesivă a evidenţei statistice face mai mult rău decât bine.  De la simple constatări se ajunge foarte uşor la generalizări de tipul „turcii sunt mai puţin civilizaţi”, „imigranţii musulmani sunt leneşi şi violenţi”, „actele de violenţă anti-gay sunt comise de imigranţi şomeri”, „islamul e o religie retrogradă” etc. În acelaşi timp, prea puţine articole serioase din presa gay germană se ocupă de situaţia ingrată a homosexualilor de religie musulmană, discriminaţi atât în sânul comunităţii etnice din care provin, cât şi în comunitatea gay dominată de germani. Pe de altă parte, mulţi comentatori pierd din vedere faptul că în islam există şi curente paşnice şi tolerante. Ca de obicei, binele discret trece neobservat, iar răul ţipător se lăfăie pe prima pagină, sub privirile avide ale cititorilor mulţumiţi să descopere paiul din ochiul altuia şi să uite de bârna din ochiul propriu.

Ca să rezum: cred că gestul lui Judith Butler e un semnal de alarmă binevenit. O mare parte a organizaţiilor gay occidentale încep să dea dovadă de o „relaxare” etică periculoasă. Ca şi cum toate obiectivele ar fi fost atinse, iar acum nu ne-a rămas decât distracţia. În plus, dorinţa de a parveni social şi de a se conforma unor modele unanim acceptate, îi face pe mulţi homosexuali să se prezinte sub forma unor clişee pozitive şi să ignore realitatea mai puţin favorabilă. Ca şi cum n-ar exista şi bătrâneţe, şi boală, şi slăbiciune, şi handicapuri de tot felul, şi mizerie, dar şi diversitate etnică şi culturală, într-un cuvânt ca şi cum n-am fi cu toţii oameni, toţi egali în drepturile şi îndatoririle noastre, dar fiecare unic şi irepetabil în felul său. Această goană după succes prin conformism social poate avea efecte foarte rele pe termen lung. Eurocentrismul extrem poate duce la o obtuzitate morală îngrozitoare.

Să închei cu un exemplu din Marea Britanie…recent, autorităţile britanice au refuzat unui tânăr iranian cererea de azil. Mehdi Kazemi venise la studii în Anglia în 2005 şi s-a hotărât să rămână definitiv, după ce a auzit că iubitul său fusese executat în Iran pentru „sodomie”. Autorităţile şi-au justificat refuzul, pretextând că o decizie pozitivă în cazul Kazemi ar fi dat „idei” imigranţilor, care ar fi cerut azil în masă, dându-se drept homosexuali…Cam astfel de argumente intră în joc atunci când o anume naivitate occidentală se manifestă netulburată de niciun fel de gândire critică. Nu vreau să cred că cei care i-au refuzat tânărului iranian cererea de azil, semnându-i, cu alte cuvinte, sentinţa (aproape) sigură la moarte, erau mânaţi de sentimente urâte, homofobe şi/sau rasiste. Mai degrabă erau nişte oameni care nu vedeau mai departe de lungul nasului. N-au trăit nicio zi într-o dictatură, habar n-au ce-i teroarea politică, „poliţia gândirii” li se pare o vorbă în vânt şi nu înţeleg că mai există ţări unde cineva poate fi condamnat la moarte pentru ceea ce este. „N-are decât să nu se afişeze, să fie discret şi n-o să i se întâmple nimic” – nu mai ştiu cine a spus asta, în orice caz erau nişte sfaturi binevoitoare pentru iranieni, venite din partea unor occidentali.

Se dezbină din nou Estul şi Vestul? N-ar trebui să fie aşa. Din fericire, există încă oameni lucizi de ambele părţi, în stare să menţină trează conştiinţa etică a celor dispuşi să-i asculte. Mesajul transmis de Judith Butler comunităţii gay din Germania face parte din această categorie a vigilenţei morale. Valorile democraţiei liberale, odată cucerite, trebuie şi apărate zi de zi. Prea uşor e să recădem în barbarie şi mult prea greu să ne dovedim mereu sensibili la nevoile semenului diferit de noi. Oare cine să fie mai apt să înţeleagă suferinţa stigmatizării şi neapartenenţei decât cei queer, cei situaţi mereu în afara comunităţilor, neacceptaţi, proscrişi şi urâţi de toată lumea până nu demult? În condiţiile astea, pare să spună Butler, orice pactizare a homosexualilor cu „normalitatea” agresivă şi arogantă e o ruşinoasă decădere morală.  

Maria Irod

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: