Homosexualitate si literatura – o abordare departe de ideologia queer

Problema raporturilor dintre homosexualitate şi literatură – înţelese mai cu seamă psihobiografic, ca reflectare prin intermediul textului de ficţiune a alterităţii erotice a autorului empiric – e veche. De când s-a născut „homosexualul ca specie”, ca să-l cităm pe Foucault, adică de când s-a încetăţenit termenul de „homosexualitate” – el însuşi atât de controversat astăzi şi departe de a-şi mai păstra neutralitatea iniţială – s-a pus şi întrebarea dacă nu cumva, dincolo de specificitatea psihologică a acestui nou descoperit tip uman, există şi o „tipologie estetică” discernabilă în operele literare ale autorilor susceptibili de trăiri homoerotice.

Încă de la începutul secolului XX, se conturează două poziţii distincte faţă de această chestiune, ambele susţinute dintr-o perspectivă „progresistă”, cu intenţii emancipatoare. În spaţiul german, aceste două tendinţe sunt cât se poate de evidente. Astfel, în publicaţia lui Magnus Hirschfeld, Jahrbuch für sexuelle Zwischenstufen, atât eseurile despre scriitori indubitabil sau doar presupuşi a fi homosexuali, cât şi studiile psihologice sau medicale urmăresc acelaşi scop: justificarea teoriei lui Hirschfeld despre „stadiile sexuale intermediare” (sexuelle Zwischenstufen). Pe de altă parte, în revista înfiinţată de Adolf Brand şi intitulată Der Eigene, apar materiale care prin estetismul lor elitist şi aristocratic se apropie mai degrabă de concepţiile lui Stefan George şi ale Cercului său despre „erosul masculin” şi valoarea sa cultural-socială. Dacă în primul caz textele nu sunt tratate ca opere de artă, ci pur şi simplu ca document psihobiografic, Der Eigene se constituie de la bun început ca revistă literară şi priveşte literatura autorilor homosexuali ca pe o alternativă la societatea contemporană lipsită de virilitate şi ostilă artei.

Nu sunt greu de remarcat reducţionismul primei poziţii şi caracterul utopic/reacţionar al celei de-a doua. O ruptură majoră în problematizarea raportului homosexualitate-literatură – şi, în sens mai larg, a relaţiilor dintre biografie şi ficţiune, dintre eul empiric şi eul textual – îşi face apariţia odată cu „moartea autorului” proclamată de poststructuraliştii francezi şi instaurată aproape ca dogmă de mai toate teoriile constructiviste şi anti-identitare. Sensibilitatea sporită a acestor teoreticieni post-foucauldieni pentru capacitatea limbajului de a crea realitate – bunăoară insistenţa cu care susţin că folosirea repetată, în discursul public, a unor termeni şi sintagme influenţează profund perceperea fenomenelor desemnate – a dus, ce-i drept, la o binevenită scrupulozitate terminlogică. Într-adevăr, eticheta de „homosexual” ar trebui aplicată cu mai mult discernământ, mai ales când se referă la persoane care au trăit înainte de 1869 (data oficială a lansării termenului.) Pe de altă parte, duse la extrem, teoriile anti-esenţialiste eşuează într-un vid epistemologic, în sensul că nu se mai află în congruenţă cu realităţile observabile şi nu răspund unor nevoi legitime de cunoaştere. Concret, ideea subiectului proteic, care se constituie prin performativitate, adică prin acte repetate, îşi are valoarea ei atunci când e folosită pentru contestarea universalităţii şi a caracterului natural al instituţiilor sociale. Un exemplu tipic de afirmaţie esenţialistă deconstruită astfel este aceea că rolurile tradiţionale de gen ţin de esenţa/natura femeii şi a bărbatului. Teoria nu reuşeşte, în schimb, să dea seamă de problemele subiectivităţii profunde şi ale nevoilor spirituale ale individului. Mai mult, în loc să rafineze vocabularul ştiinţelor umane, insistenţa asupra relativităţii istorice a conceptelor duce mai degrabă la confuzie terminologică, aşadar prezintă dezavantaje euristice.

O carte care îşi propune să reia această dezbatere, însă nu la un nivel abstract, pur teoretic, ci prin prisma productivităţii literare a tabuului social impus homosexualităţii masculine, este lucrarea profesorului Heinrich Detering de la Universitatea Georg August din Göttingen, intitulată Das offene Geheimnis. Zur literarischen Produktivität eines Tabus von Winckelmann bis zu Thomas Mann (http://books.google.de/books?id=uftrv0lS6FcC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false). Cele şapte capitole consacrate autorilor germani Johann Joachim Winckelmann, August von Platen, Heinrich von Kleist, Adalbert Chamisso, Thomas Mann şi scriitorilor danezi Hans Christian Andersen şi Herman Bang (autorul este germanist şi scandinavist) sunt precedate de o solidă introducere teoretică. Premiza de la care porneşte Detering contrazice explicit teza morţii autorului. Este cât se poate de legitim, spune el, să ne intereseze cine vorbeşte într-un text literar. Pentru că subiectul care (se) scrie (pe sine) nu este niciodată atât de subordonat ordinii şi codurilor „epistemei”, încât să se dizolve fără rest în „murmurul” anonim şi colectiv invocat de Foucault. O astfel de condiţionare absolută a subiectului, care îl privează de orice posibilitate de a submina sau contracara în vreun fel statu-quo-ul opresiv, este mai degrabă un postulat teoretic decât o realitate observabilă, mai ales când este vorba despre literatură, cu potenţialul ei de libertate şi transgresivitate.

Criteriul după care Detering îşi selectează autorii şi operele analizate e limpede formulat în introducere: sunt acei autori conştienţi de propria alteritate erotică – doar aceia a căror homosexualitate poate fi susţinută prin documente autobiografice (jurnal, corespondenţă) – şi acele opere în care tema nu este abordată explicit, ci „camuflată” prin strategii textuale specifice (aşadar, în cazul lui Thomas Mann, Tonio Kröger şi nu Moarte la Veneţia). „Camuflajul” este, de altfel, noţiunea-cheie cu care operează Heinrich Detering. Ceea ce îl interesează sunt mijloacele literare prin care autorii reuşesc să eludeze „unul dintre cele mai durabile tabuuri” din istoria umanităţii. Constrânşi de stigmatul social, pe de o parte, şi împinşi de nevoia irepresibilă de exprimare, pe de altă parte, scriitorii homosexuali aleg un stil aluziv, perifrastic, prin care suferinţa intimă a excluderii şi a neîmplinirii erotice este încifrată de aşa manieră, încât doar puţini iniţiaţi să aibă acces la substratul personal al scrierii. În rest, cititorul care nu ştie sau nu vrea să citească printre rânduri, se poate bucura de text la un prim nivel de lectură, fără a rata experienţa estetică. De exemplu, cine ştie că Mica sirenă a lui Andersen are legătură directă cu durerea pricinuită autorului de atitudinea brutală a lui Edvard Collin şi de complexele referitoare la propria „anormalitate”, poate vâna în text semnale homoerotice şi aluzii la caracterul androgin al sirenei. Restul cititorilor, inclusiv copiii, cărora basmul pare să li se adreseze în primul rând, pot savura rafinamentul scriiturii şi empatiza cu fiinţa mării care plăteşte cu viaţa dorinţa nebunească de a se integra într-un mediu ostil. Se pune, inevitabil, întrebarea: la ce serveşte dezvăluirea unui secret pe care autorul însuşi l-a apărat cu atâta îndărătnicie? Dincolo de răspunsul evident al activiştilor gay (răspuns de bun simţ, de altfel) că istoriile literaturii ne servesc până la refuz amănunte din viaţa amoroasă a scriitorilor heterosexuali, ascunzând în acelaşi timp homosexualitatea altora ca pe un detaliu nedemn şi irelevant, Detering ne promite în cartea sa un plus de profunzime în receptarea estetică a textelor. Ar exista, aşadar, o relaţie indestructibilă între „ce”-ul şi „cum”-ul literaturii, adică între acest anume tabu şi strategiile retorice de exprimare şi ocultare a lui. Analizele autorului ne conving, în mare măsură, că aşa este.

E imposibil să nu ne ducem cu gândul la regimurile totalitare şi la literatura cu „şopârle” pe care aceasta o favorizează, la acel joc complex cu metafore şi imagini, ce permite transmiterea unor mesaje incomode politic, ferindu-le de ochii (adesea miopi) ai cenzurii. Aşa cum această literatură a fost acuzată de laşitate în înfruntarea dictaturii, şi textelor în care aluziile homoerotice sunt camuflate li s-a reproşat că folosesc un „limbaj de sclavi” care nu face decât să consolideze tabuurile sociale existente. Detering urmăreşte să ne demonstreze prin cartea sa – în caz că mai era nevoie să ni se amintească diferenţa dintre imagini poetice şi constructe teoretice – că textele analizate se pot constitui într-un contradiscurs tocmai în măsura în care afirmă libertatea extraordinară a literaturii de a exprima într-un mod unic şi irepetabil adevăruri personale.

Maria Irod

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: