Hans Henny Jahnn

Astăzi se împlinesc 117 ani de la naşterea lui Hans Henny Jahnn: un scriitor a cărui popularitate nu se compară cu cea a lui Thomas Mann sau Hermann Hesse, dar care a fost întotdeauna şi mai este încă venerat într-un cerc destul de restrâns de cititori împătimiţi. Una dintre cele mai stranii şi mai pline de forţă voci pe care le-a dat vreodată literatura germană, amestec de lumini şi umbre, bântuit de obsesii tanatice şi adorând viaţa în cea mai umilă făptură, Jahnn n-a fost doar scriitor: s-a ocupat de muzică, a editat operele unor compozitori din baroc aproape necunoscuţi, a construit orgi după o tehnică proprie. Mare utopist şi fantast, avea ambiţia să reînnoiască viaţa spirituală germană, inspirându-se din arhitectura vechiului Egipt şi din mitologia babiloniană. 

 

Hans Henny Jahnn, http://www.zeit.de/2009/47/Vorbilder-Jahnn

S-a născut la 17 decembrie 1894 la Stellingen, lângă Hamburg, şi a murit la 29 noiembrie 1959, tot la Hamburg. Numele său adevărat era Hans Henry Jahn, iar feminizarea celui de-al doilea prenume (Henny în loc de Henry) datează din anii liceului, când tânărul crescut într-o sumbră şi severă atmosferă protestantă nu ştia cum să-şi exprime altfel iubirea mistuitoare faţă de colegul său de şcoală Friedrich Gottlieb Harms decât transpunându-se pe sine în rolul unei soţii devotate. E foarte interesant faptul că, spre deosebire de majoritatea intelectualilor occidentali, Jahnn refuză demersul de legitimare a dragostei dintre bărbaţi prin referire la Grecia antică. Scrierile lui sunt dominate de peisajul sălbatic şi pur al Nordului, iar imaginarul său populat de mituri arhaice nu s-a lăsat contaminat de aluzii livreşti. Spre sfârşitul vieţii, mărturisea într-o scrisoare: „Marele meu talent e că am citit puţin, nu m-am lăsat dus în eroare de lecturi şi obişnuiesc să observ mânat de o răbdare nefirească şi de năzuinţa cumplită de a găsi un sens. Astfel înţelese, operele mele sunt, toate, de domeniul ştiinţelor naturii şi pline de morală.” Evident, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de această afirmaţie şi să credem că Jahnn a fost un scriitor naiv. Lecturile lui erau destul de întinse şi diverse, fapt dovedit, printre altele, de eseurile sale critice. În schimb, opera epică şi dramatică şi-o dorea liberă de orice influenţă directă, rod doar al conjuncţiei alchimice dintre viaţă şi voinţa nemijlocită de expresie. Lui Jahnn i s-ar potrivi afirmaţia lui Derrida despre scriitura „inaugurală”, care este aşa, „nu pentru că ea creează, ci pentru că, graţie unei anumite libertăţi absolute de rostire, ea face să răsară, în semnul său, ceea ce este deja prezent (déjá-lá), tălmăcindu-i astfel augurii.” (cf. Scriitura şi diferenţa, trad. de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag, p. 29).

Se poate totuşi vorbi de intertextualitate în scrierile lui Jahnn, în măsura în care ele sunt un dialog neîntrerupt şi o rescriere repetată a mitului lui Ghilgameş. Epopeea babiloniană, cea mai veche scriere literară din lume, a fost cea mai zguduitoare experienţă de lectură a adolescentului Jahnn, o experienţă care i-a marcat destinul în egală măsură ca iubirea pentru „Friedel” (Friedel poate fi înţeles şi ca diminutiv de la Friedrich, dar şi ca substantiv comun din germana medievală, cu înţelesul de „iubit”). Atât viaţa, cât şi literatura sa sunt compoziţii cu variaţiuni pe tema fundamentală a întrepătrunderii dintre Eros şi Thanatos. Iubirea pentru Friedrich Gottlieb Harms a mers într-adevăr până dincolo de moarte. Harms a murit în 1931, iar capodopera lui Hans Henny Jahnn, trilogia Fluss ohne Ufer (Râul fără maluri), un „roman-monstru” de peste 1700 de pagini, e un fel de „Trauerarbeit”, de travaliu de doliu şi de monument înălţat în amintirea iubitului mort. Personajul central al cărţii este compozitorul Gustav Anias Horn. La fel ca opera muzicală a lui Adrian Leverkühn, personajul compozitor din romanul lui Thomas Mann, Dr. Faustus, simfonia lui Horn, intitulată Inevitabilul („das Unausweichliche”), e o muzică suspendată între lumea de aici şi cea de dincolo. E vorba de transpunerea muzicală a dialogului de dincolo de moarte dintre Ghilgameş şi Enkidu. O compoziţie ce nu poate fi depăşită, după care nu poate urma decât extincţia autorului. În finalul cărţii, Gustav Anias Horn e asasinat de un personaj misterios pe care-l ia drept avatarul iubitului său Tutein, mort de mai multă vreme.

În fiecare an, de 17 decembrie, recitesc pasaje din Jahnn a căror frumuseţe nu are nevoie de comentariu şi la care vibrez mereu ca la prima lectură. De astă dată, doar câteva fraze disparate, într-o încercare foarte stângace de traducere:  

„Sie [die Dichtung] bedeutet Aussage aus erster Hand. Ihre Worte stehen gleichsam am Anfang aller Zeiten. Freilich meine ich nicht die geschichtliche Zeit, nicht jene unvollkommene Definition der mechanischen Physik, sondern die Dimension, die uns alle anfänglich körperhaft berührt, die uns als Kind die Schöpfung öffnet.” (Ea (literatura) înseamnă rostire originară. Cuvintele ei se află la începutul tuturor timpurilor. Bineînţeles nu mă refer la timpul istoric, la acea definiţie incompletă a fizicii mecanice, ci la dimensiunea care, la început, ne atinge pe toţi în mod fizic, atunci când, în copilărie, ni se revelează creaţia.”

„Kunst wächst auf dem Felde des Eros; darum einzig haftet ihr die Schönheit an.”  (Arta se înrădăcinează în solul erosului; e singurul motiv pentru care îi este proprie frumuseţea.)

„Die Menschen betrachten das Schicksal mit den Augen ihrer Krankheit; diese Lehre habe ich empfangen.” (Oamenii privesc destinul cu ochii bolii de care suferă; aceasta este o învăţătură pe care am primit-o.)

„Die Identität zwischen Phänomenen außer mir und den Äußerungen durch mich. Ich vermute von mir, daß ich nicht willkürlich geschrieben habe; der herzlose pfiffige Intellekt ist mir fremd. (..) Inmitten der schöpferischen Ausschweifung darf die verzeihende knappe Güte des Eros in der wirksamen Tonsubstanz nicht fehlen. Die Kälte der Einsamkeit, der Würgegriff der Angst, die die heilige Röte des Verlangens verzehren…Das klingende mathematische System allein drückt nichts aus.” (Identitatea dintre fenomenele din afara mea şi exprimarea lor prin mine. Bănuiesc, în ceea ce mă priveşte, că n-am scris niciodată în mod voluntar; intelectul dispreţuitor şi fără inimă mi-e străin. (…) În mijlocul orgiilor creaţiei nu poate lipsi din substanţa sunetului bunătatea simplă şi conciliantă a erosului. Răceala singurătăţii, strângerea sufocantă a fricii care invadează şi consumă roşeaţa sfântă a dorinţei…Singur, sistemul sonor matematic nu exprimă nimic.”

„Alle Wunden, die meiner Seele je zugefügt wurden, brechen auf, wenn jene frühen Strophen in mir wach werden, die alle den gleichen Namen Tutein haben…Wenn es nur eine Farbe, einen Namen, eine Musik in mir gibt – nur die Musik eines Antlitzes, eines Körpers, einer ätzenden Zärtlichkeit: Warum mache ich dann meinem Leben kein Ende?…Was will mein Fleisch noch? Was soll die Expansion in neue Variationen? Bin ich so erbärmlich, daß ich den Tod fürchte?”

(Toate rănile întipărite în sufletul meu se deschid atunci când se trezesc în mine acele strofe timpurii care poartă, toate, numele de Tutein…Dacă nu există în mine decât o culoare, un nume, o muzică – doar muzica unui chip, a unui trup, a unei tandreţi corozive: Atunci de ce nu-mi pun capăt vieţii?…Ce mai vrea carnea mea? Ce vrea să însemne expansiunea asta spre noi variaţiuni? Oare să fiu atât de jalnic, încât să mă tem de moarte?)

Maria Irod

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: