Centenar Wolf von Aichelburg

Astăzi, poetul şi compozitorul Wolf von Aichelburg ar fi împlinit 100 de ani. Dacă nu s-ar fi înecat în vara lui 1994 în Marea Mediterană, în timpul unei obişnuite runde de înot matinal, cred că ar fi avut parte de această frumoasă aniversare. Nu l-am cunoscut, din păcate; ar fi trebuit să fiu cu câţiva ani mai în vârstă pentru ca această întâlnire să se producă. În orice caz, îl simt foarte aproape, este şi el unul dintre acei „prieteni de departe”, paradoxal însă mai apropiat mie decât mulţi cunoscuţi în viaţă. Un suflet frumos şi discret, al cărui chip caut să-l recompun din mărturii disparate, ca pe un puzzle.

Câteva date concrete: S-a născut la 3 ianuarie 1912 în oraşul Pola (astăzi în Croaţia) care pe vremea aceea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său era ofiţer de marină în armata austriacă, iar mama se pare că era originară din Germania. Familia von Aichelburg este o veche familie nobiliară din Carintia. Astăzi se mai pot vedea ruinele castelului familiei în satul St. Stefan im Gailtal. În urma destrămării Imperiului, ofiţerul Arnold von Aichelburg intră în serviciul armatei române şi se mută la Galaţi. În 1922 familia se stabileşte la Sibiu, unde Wolf şi fratele său mai mic Werner au posibilitatea să meargă la şcoala germană. Încă din copilărie Wolf dovedeşte mai multe înzestrări artistice, oscilând între pictură şi muzică. E profund conectat la viaţa culturală occidentală, în special germană şi franceză. La vârsta de 16 ani este marcat de întâlnirea cu poezia lui Stefan George şi cu legenda creată în jurul cercului său de discipoli. De fapt, influenţa covârşitoare asupra scrisului său provine din modernismul german, în special de la Rilke, dar şi de la Hölderlin, care tocmai era redescoperit şi pus în valoare de Cercul lui Stefan George.

În perioada interbelică, Wolf von Aichelburg începe studii de filologie la Cluj, continuate de lungi călătorii de studii în Germania şi Franţa. Reîntors în ţară, leagă prietenie cu unii scriitori români, membri ai Cercului literar de la Sibiu. Nu are un loc de muncă stabil, reuşeşte să scape de plecarea pe front şi lucrează ca profesor de liceu, ca traducător şi dă multe meditaţii. În 1948 începe calvarul arestărilor care se va termina abia în 1964 şi va însuma 12 ani de ani de închisoare şi domiciliu forţat. În 1959 are loc celebrul proces politic de la Braşov (Oraşul Stalin la vremea aceea) împotriva a cinci dintre cei mai cunoscuţi scriitori germani din România acelei perioade: Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald Siegmund. Birkner şi Aichelburg primesc cele mai grele condamnări: 25 de ani de muncă silnică. (Scherg 20 de ani, Bergel 15 ani şi Siegmund 10 ani). Motivul acuzării: „uneltire împotriva ordinii de stat”, concret fiind vorba de aşa-zise afirmaţii „duşmănoase” împotriva regimului, scrieri „subversive” sau pur şi simplu refuzul de a cânta ode de laudă partidului. În cazul lui Aichelburg, capul acuzării îl constituia un volum de povestiri satirice cu animale, Şobolanii din Hameln, în care tema centrală era lipsirea de libertate. Mai era incriminată şi o poezie intitulată sugestiv Minciuna roşie. După detenţii în mai multe penitenciare şi muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lui Aichelburg i se fixează domiciliu forţat într-un sat din Dobrogea. După cum povesteşte colegul lui de detenţie şi de domiciliu forţat, Hans Bergel, Wolf von Aichelburg ajunge să lucreze ca om de serviciu şi ca…sperietoare de ciori (!!) pentru a obţine ceva de mâncare. Îndură toate acestea cu o pacienţă incredibilă. M-am întrebat adesea cum au fost în stare aceşti oameni – inclusiv Bergel, pe care am avut privilegiul să-l cunosc – să iasă întregi la minte din aceste experienţe. Cred că fenomenul ţine de domeniul miracolului, adică de descoperirea excepţională a forţelor latente din sine. Nu pot decât să mă întreb ce aş fi făcut eu într-o asemenea situaţie limită, iar răspunsul la această întrebare rămâne un mister pe care nu cred că vreau să-l dezleg. Într-un interviu, Aichelburg mărturisea că în cazul lui secretul supravieţuirii e de natură religioasă, dar că nu vrea să vorbească despre asta. De altfel, discreţia l-a împiedicat – din păcate pentru posteritate – să scrie despre experienţa detenţiei şi despre experienţele personale în general. Nici jurnal nu a ţinut, aşa că doar bogata sa corespondenţă şi mărturiile celor care l-au cunoscut mai pot reconstitui aceste fapte de viaţă.

Aichelburg (dreapta), alaturi de ceilalti patru scriitori germani condamnati in 1959 (din volumul dedicat procesului, editat de cercetatorii Stefan Sienerth si peter Motzan: Worte als Gefahr und Gefaehrdung, Verlag Suedostdeutsches Kulturwerk, Muenchen 1993)

În 1968 e reabilitat, începe să colaboreze la reviste, i se publică mai multe cărţi, dar în 1976 încep din nou şicanele Securităţii. În 1980 reuşeşte să plece definitiv din România, se stabileşte la Freiburg, unde va rămâne până la moarte. Locuia într-un mic apartament, se mulţumea cu foarte puţin şi avea mereu bagajele făcute, cum se spune, pentru că era mai mereu în voiaj prin lume. Îl atrăgeau în special zonele maritime, însorite: Spania, Italia, Africa de Nord. Totul indică faptul că se detaşa progresiv de nevoile materiale…Fapt sesizat de Dieter Schlesak într-un frumos epitaf liric, în care priveşte moartea poetului ca pe o resorbţie a materiei în spirit: „du die dahin fliegende Erde”…

Posteritatea pare marcată de discreţia lui Wolf von Aichelburg. Aşa se face că despre el se vorbeşte nedrept de puţin. Au rămas totuşi admiratori fideli, dintre care trebuie neapărat amintiţi poeţii Dan Dănilă (stabilit în Germania) – care a şi tradus foarte frumos din lirica lui Aichelburg – şi Florin Predescu (stabilit în S.U.A.). În spaţiul german ecourile operei sale au fost slabe, cu puţine excepţii – de exemplu scriitorul Uwe Lammla, care i-a editat piesele de teatru la editura proprie.

Despre homosexualitatea lui Wolf von Aichelburg, notorie şi necontestată de nici unul dintre cunoscuţii săi, e greu de vorbit, pentru că nu există mărturii scrise. Scriitorul Aichelburg detesta confesiunea. Există, după ştiinţa mea, o singură povestire, Hervé, cu un delicat substrat homoerotic şi mai multe poezii interpretabile. Într-o scrisoare către Peter Motzan, Aichelburg descrie modul în care a receptat ca adolescent poezia lui Stefan George şi informaţiile despre Cercul acestuia în felul următor: „Die eigentliche Bedeutung Georges sehe ich in Dingen, über die sich schwer sprechen lässt und über die besser nicht gesprochen werden soll.” (Semnificaţia propriu-zisă a lui George (adică influenţa asupra lui, n.m.) o văd mai degrabă în lucruri despre care e greu de vorbit şi despre care ar fi mai bine să nu se vorbească.) Suficient cât să poţi citi printre rânduri, dar de o discreţie simptomatică pentru marea majoritate a homosexualilor români care au trăit acele vremuri: suferinţă îngropată în tăcere.

Maria Irod

În fine, pe aceeaşi notă a tăcerii, un poem minunat în versiune originală şi în tălmăcirea lui Dan Dănilă:

DIE WORTE

Die Worte haben mich alein gelassen.

Ich harre aus in stummer Heiterkeit.

Auf niemand wart ich, nirgends mehr zu zweit.

Die Dunkelheiten werden mich erfassen.

Was wär´s in diesem dumpfen Dunkel Sagen?

Und wessen Sprache hätte auch erreicht

Die meine, die von allem Meinen weicht?

Ich lächle, wo du erst beginnst zu fragen.

Wie sollt´ ich etwas zeigen und benennen,

denn ales ist ganz dicht um mich geschart.

Das nie Erwartete wird Gegenwart.

Wer will den Stummen von sich selber trennen?

Auch Töne haben aufgehört zu tönen,

viel eigentlicher sind sie unerhört.

Wo alle schlafen, bin ich ungestört.

Sie werden langsam meiner sich entwöhnen.

Cuvintele

Cuvintele m-au părăsit deodată.

Închis într-o muţenie senină

nu mai aştept pe nimeni să mai vină,

iar bezna mă cuprinde, furişată.  

Ce ar fi de spus în surda-ntunecare,

şi limba cui, s-ajungă, mai încearcă

pe-a mea, de mine-nstrăinată parcă?

Zâmbesc, când tu începi o întrebare. 

Să mai arăt şi să numesc, îmi ceri,

când sunt de toate strâns împresurat.

Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat.

Pe mut, cine-l desparte de tăceri?  

Chiar sunetele şi-au sfârşit concertul,

mai bine zis sunt de neauzit.

Printre adormiţi mă simt nestânjenit,

s-or dezobişnui de mine, cu încetul

Din volumul
Wolf von Aichelburg,
Gedichte/Poezii, 
Editura Hermann, Sibiu 1996
Traducere de Dan Dănilă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: