Wolf von Aichelburg

Tot cu prilejul centenarului de astazi m-am gandit sa republic aici un articol despre Wolf von Aichelburg aparut in revista Luceafarul din 26 noiembrie 2004. Sigur, multe lucruri le-as formula altfel astazi, dar in mare materialul mi se pare valabil…

Personalitate culturală complexă, cu o biografie marcată de persecuţiile politice abătute asupra intelectualităţii române în timpul regimului comunist, acest autor – asimilat adesea comunităţii saşilor transilvăneni, fără să-i aparţină, de fapt prin origine – a lăsat o operă literară destul de redusă ca volum, dar interesantă şi enigmatică. Aspiraţia spre clasicitate şi exigenţa formală par să-i situeze scrierile într-o epocă trecută a literaturii sau măcar într-un fel de limb atemporal, fără legătură cu realitatea contemporană. Dar von Aichelburg nu este un epigon, în ciuda aparenţei de romantic întârziat. Este, din câte îmi pot da seama recitind volumul Lumina din Umbria, apărut în 1979 la Editura Kriterion, în traducerea Yvettei Davidescu – un artist din acea speţă rară a însinguraţilor care reuşesc să lucreze departe de orice constrângere exterioară, netulburaţi de vremuri, senini şi egali cu sine, nesfiindu-se să prefere teme şi tehnici aşa-zis revolute în locul modelor literare contemporane. De obicei, operele acestor scriitori sunt impregnate de un conservatorism care nu are nimic de-a face cu conformismul şi obedienţa faţă de norme social, ci mai degrabă cu acea stare pe care Hans Henny Jahnn o descria drept „căutarea formei şi nevoia de elaborare a variantelor, construcţia armonioasă, care aminteşte de cristal, ceva lent şi conservator…” (H. H. Jahnn, Werke, 1974, Hamburg, p. 58, trad. mea, M.I.).

Ca şi Jahnn, pe care nu ştiu dacă l-a cunoscut, dar de care îl apropie unele lucruri, Wolf von Aichelburg a fost un artist cu mai multe înzestrări. Încă din tinereţe şi-a cultivat talentul plastic şi muzical, în paralel cu activitatea literară. Deşi se impune mai degrabă ca scriitor, e la fel de consecvent şi în celelalte două domenii, ferindu-se de diletantism şi superficialitate. Era, în felul său, un profesionist care nu se grăbea niciodată să iasă în evidenţă, cizelându-şi încontinuu opera şi publicând târziu. A ajuns să expună acuarele şi desene abia după ce a emigrat în Germania, în 1981. Compoziţiile muzicale – sonate, lieduri, cantate – sunt rezultatul unei activităţi constante şi laborioase, îmbinând studiul şi creaţia.

Şi în scris se simte atât exigenţa faţă de sine, cât şi prezenţa unui ideal poetic exprimat programatic în eseuri. Poezia este o stare de excepţie, care vine nechemată, este opusul vorbăriei: „Să nu rosteşti cuvintele pe care / le simţi, tulburătoare, dând ocol, / de gânduri zăbrelite-n închisoare, / apoi se sparg, lovindu-se în gol. / Încă nu vrea tăcutul să se-ofere / chiar de ai crede că-l auzi acum./ Aşteaptă, fă-ţi rezerve de tăcere, / aproape să-ţi rămână, ca un fum.” (trad. de Dan Dănilă). Orice autentică geneză poetică „porneşte de la muţenie”, iar poetul trebuie să-şi caute drumul „menţinându-se foarte aproape de marginea abisului tăcerii.” (Poezia, în Lumina din Umbria, p. 120). Wolf von Aichelburg a ţinut cont întotdeauna de acest ideal, astfel că de la el rămân cu siguranţă mai mult de şase poezii valabile, câte pretindea Gottfried Benn de la poetul adevărat.

Autorul experimentează cu toate genurile literare, nehotărându-se pentru unul singur şi având reuşite în fiecare. Editorial debutează târziu, în 1969, la 57 de ani, cu volumul de versuri Herbergen im Wind (Hanuri în vânt). Urmează alte trei cărţi de poezie publicate în ţară şi încă patru în Austria, precum şi volume de proză scurtă, teatru şi eseuri.

Destinul acestui scriitor cu carieră de solitar – „heimatlos” în cel mai profund înţeles al cuvântului: având mai multe patrii şi neaparţinând pe de-a-ntregul nici uneia, fiind totodată inactual în sens nietzschean – se împleteşte cu momente importante ale literaturii române recente. Legătura cu Cercul literar de la Sibiu se stabileşte prin intermediul literaturii germane, pe care cerchiştii o citeau cu asiduitate – în special cea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea – şi prin afinităţile simbolizate de „Euphorion”. Alegerea acestei denumiri pentru revista Cercului trimite la personajul lui Goethe – fiul Elenei şi al lui Faust – care reuneşte spiritul grecesc, apolinic şi hybris-ul faustic modern. Wolf von Aichelburg a scris şi în limba română, semnând cu pseudonimul Toma Ralet. [Precizare 2012: Textele româneşti ale lui Wolf von Aichelburg au fost strânse în volum, sub titlul Criza sufletului modern în poezie (2010), graţie eforturilor lui Dan Damaschin, specialist în Cercul literar de la Sibiu, care a făcut mult şi pentru editarea unor inedite de Ion Negoiţescu]  De asemenea, a tradus cu pasiune din literatura română, publicând versiuni admirabile din proza lui Vasile Voiculescu şi poezia lui Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Pillat, Şt. Aug. Doinaş etc. O prietenie durabilă l-a legat de unii membri ai Cercului literar de la Sibiu, în special de Ion Negoiţescu şi Radu Stanca, precum şi de traducătorul Dan Constantinescu şi pianistul Al. Demetriad [acesta din urmă condamnat pentru homosexualitate].

Weltanschauung-ul lui Wolf von Aichelburg – descifrat, de altfel, şi de Negoiţescu în prefaţa la Lumina din Umbria – îi străbate ca un fir roşu conducător toate operele şi apare rezumat aforistic în titlul piesei Fântâna tinereţii veşnice, formulă ce trimite la „o realitate spirituală, la îndemâna celui ce nu-şi desparte sufletul de natură.” (I. Negoiţescu, Prefaţă, p. 6). Această concepţie i-l apropie lui Aichelburg pe Hölderlin, spiritul grandios şi refractar  la convenţii, în creaţia căruia, „după perioada rătăcirii, a „artei”, urmează reîntoarcerea la natură pe baza noii împliniri a conştiinţei, perioada artei noi.” (p. 127). Aichelburg vede în tulburarea mintală a lui Hölderlin o consecinţă extremă a firii sale curate şi puternice, care reprezintă „cauza insubordonării sale fatale” şi din care decurg şi aspiraţia sa către autentic şi adevărat, şi respingerea oricărui compromis. De asemenea, iubirea fanatică a lui Hölderlin pentru Elada, pe care speră s-o vadă renăscând pe tărâmul patriei sale, Suabia, este departe de a fi un simplu escapism. Structural, şi Wolf von Aichelburg este un nordic tânjind către sud, fascinat de spaţiul mediteranean, un călător din stirpea lui Goethe sau mai degrabă a lui August von Platen, contele poliglot îndrăgostit de Italia, din ale cărui versuri răzbate ca şi la Aichelburg, de altfel – o naturaleţe îmbinată cu sobrietatea atent lucrată a formei.

Poeziile lui Aichelburg sunt, în mare parte, imnuri închinate elementelor. Marea, vântul, soarele, stânca sunt imagini recurente, la fel şi dorinţa de contopire cu natura: „Quelle sollst du werden, ohne Halten, ohne ein Besitzen…” (Izvor trebuie să devii, fără răgaz şi fără avuţie…). încă îmi este neclar dacă relaţia lui Aichelburg cu natura, răsfrântă nu numai asupra operei, dar şi asupra modului său de viaţă, trebuie interpretată ca panteism – adică, după părerea lui Schopenhauer, un ateism elevat – sau mai degrabă ca o formă de religiozitate ce-l caută pe Dumnezeu ascuns sub orice aparenţă a naturii. Ecouri franciscane se simt, fără îndoială, în mai toate poemele, ce pot fi citite ca o laudă a creaţiei, la graniţă cu ardoarea serafică a sfântului din Assisi. O eventuală exegeză dedicată lui Aichelburg va trebui să investigheze mai în profunzime problematica naturii, cu toate ramificaţiile ei culturale.

Mă voi mai opri, înainte de a încheia această sumară prezentare, doar asupra unui straniu şi frumos poem intitulat Savonarola. Misticul ars pe rug în 1498 apare într-o reţea de simboluri ale focului, sugerând nu numai sfârşitul său tragic, ci şi incandescenţa gândirii şi combustia interioară. Versul „Dein Wort war Feuer.” evocă sentinţa lui Trakl „Der Geist ist Flamme.” (spiritul e flacără).

Wolf von Aichelburg – aristocratul umanist care o viaţă întreagă a pus în practică idealul armoniei dintre spirit şi corp, sfidând pericolele pe cărări de munte şi în largul mării – şi-a găsit sfârşitul în valurile Mediteranei, aproape de coasta Banalbufar din Mallorca, pe care o îndrăgea în mod deosebit. Era în august 1994 şi avea 82 de ani. Despre acest sfârşit s-au scris destule cuvinte frumoase. Criticul Peter Motzan, care în general nu e susceptibil de accese de patetism, spunea că prin moartea sa într-un golf singuratic, sub soarele fierbinte al Sudului, Wolf von Aichelburg şi-a scris ultimul şi cel mai cutremurător poem.

Mormantul fratilor Aichelburg, La Nordfriedhof, in Muenchen (foto, 2008)

Maria Irod

One Response

  1. Am publicat un volum cu traduceri din Aichelburg; nu mi se pare ca a scris puţin, decât în comparaţie cu alţi colegi de generaţie care nu au făcut închisioare – a scris poezie, proză, teatru, a tradus destul de mult, a fost pictor şi compozitor… nici măcar la Wikipedia nu sunt amintite toate creaţiile sale…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: