Hubert Fichte, artistul si mastile sale

Dacă ar fi trăit, Hubert Fichte ar fi împlinit astăzi 77 de ani (n. 21 martie 1935 – d. 8 martie 1986). E tentant să ne imaginăm cum s-ar fi prezentat la această vârstă excentricul şi mereu juvenilul autor. Poate că dezvoltarea halucinantă a tehnologiilor digitale, multimedialitatea, proliferarea nelimitata a retelelor web l-ar fi fascinat pe scriitorul care experimenta înca din anii ’60-’70 cu hibridizarea textului literar. Sau poate nu. E la fel de plauzibil ca tocmai această explozie de posibilităţi tehnologice şi pătrunderea în canon a unor practici textuale considerate cândva subversive să-l ţină departe de lumea culturală de azi. L-am fi văzut oare alături de partenera lui, artista fotograf Leonore Mau (în vârstă de 95 de ani), la expoziţii de artă contemporană sau s-ar fi retras amândoi undeva, într-un locus amoenus, poate în Provence, unde foarte tânărul Fichte a păscut oile şi l-a descoperit pe Herodot?

Dar ce are special acest scriitor, a cărui faimă a crescut, nu spectaculos, dar constant după moarte? Să ne oprim mai întâi asupra profilului psihobiografic al autorului. Din 1952 şi până la moartea sa, în 1986, Fichte a călătorit în peste două zeci de ţări, mânat de o curiozitate şi o voinţă de cunoaştere de nestăpânit. Patosul investigării pe teren a fost dublat de efortul însuşirii unor competenţe de cercetător profesionist. Fără studii formale şi departe de viaţa academică până târziu, în anii ’80, când a fost invitat de Universitatea din Viena să-şi expună rezultatele cercetărilor, Fichte ia interviuri, observă, scotoceşte în arhive, montând documentele obţinute într-un colaj polifonic de discursivităţi autonome care se cheamă una pe alta printr-un soi de rezonanţă speculară. Spre sfârşitul vieţii tinde din ce în ce mai mult spre o organizare multimedială a materialului; realizează documentare radiofonice, iar fotografia devine tot mai importantă – o completare necesară a cuvântului scris – astfel încât ultimele sale cărţi, dedicate religiilor arhaice din Brazilia, conţin un corpus consistent de fotografii făcute de  Leonore Mau. 

Densitatea trimiterilor interculturale din textele lui Fichte îl pune pe cititor într-o dificultate hermeneutică potenţată de gestul egalitar (şi voit subversiv) care aşează pe acelaşi plan ex-centricul şi marginalul cu canonicul, acordând acelaşi credit unui vraci din Senegal sau unui preşedinte de stat.

Fiind un om al teatrului mai înainte de a deveni scriitor (între vârsta de 10 şi 15 ani, Fichte a apărut în mai multe piese de teatru pe diferite scene din Hamburg), distilând din trecutul său de actor sensibilitatea pentru sonoritatea, intonaţia, intensitatea cuvântului, Fichte ordonează materialul epic spaţial mai degrabă decât cronologic. Rememorarea funcţionează teatral în sensul în care cuvintele păstrează un rest de forţă, de exaltare asemănătoare efectului unui ritual magic. Principiul de coerenţă al acestor imagini întretăiate la limita lizibilului este patosul autobiografic care transformă propria viaţă – obiectul hermeneutic cel mai familiar, după cum recunoaşte autorul – într-o “etnogramă”, căutând pe “celălalt” în inima lui “acelaşi”.

El însuşi un marginal (fiu nelegitim al unui tată evreu pe care nu l-a cunoscut niciodată, abandonat temporar de mamă într-un orfelinat, homosexual, cercetător fără studii), Hubert Fichte este interesat de productivitatea zonelor periferice. În loc să se autostilizeze în victimă sau să-şi caute locul în continuitatea genealogiei şi a culturii naţionale, el preferă aventura spirituală prin dezrădăcinare, mişcarea transgresivă şi transculturală, sincretismul şi eterodoxia.

Din păcate, scrierile lui nu sunt încă traduse în limba română; stilistic, de altfel, e un lucru destul de dificil de realizat, însă cred că ar merita efortul, măcar pentru caracterul foarte aparte al scrierilor sale, fără corespondent în cultura română.

Pentru cunoscătorii de germană recomand filmul documentar al lui Thomas Palzer, intitulat “Hubert Fichte, der schwarze Engel” (H.F., ingerul negru) http://www.youtube.com/watch?v=GzCJQfrCLWs care suprinde foarte bine traseul biografic al lui Fichte: trauma abandonului, trăită în timpul războiului, anii de liceu, la Hamburg, când îl cunoaşte pe Hans Henny Jahnn, încercarea de a-şi croi o existenţă departe de civilizaţie, ca păstor în Sudul Franţei, alături de pictorul naiv Serge Fiorio, apoi întâlnirea decisivă cu Leonore Mau, o femeie cu aproape 20 de ani mai în vârstă, care-şi părăseşte soţul şi copiii pentru a sprijini un tânăr necunoscut să devină scriitor şi care îi va fi lui Fichte confidentă, soră, iubită, mamă şi partener de proiecte artistice, succesele literare, prieteniile şi, în fine, moartea cauzată de infecţia cu H.I.V., boală pe care, asemenea lui Foucault, altă victimă celebră, o considera o ficţiune menită să îngrădească libertatea sexuală. Filmul ne arată într-o manieră sobră, dar emoţionantă excentricităţile şi melancoliile lui Fichte, tribulaţiile lui erotice – îmbrăcat în paltonul din blană de vulpe, lung până la pământ, cutreiera noaptea zona gării din Hamburg, pentru a se abandona apoi în braţele vreunui prostituat marocan sau tunisian. Apropierea sa de cultele sincretice ale afroamericanilor îi conferea, după cum mărturiseşte un critic literar care l-a cunoscut, o aură de numinozitate. Fichte personifica într-un fel aparte dualitatea şi uniunea contrariilor: androginia, bisexualitatea, iluminismul şi credinţa în eficienţa practicilor magice, a experienţelor transpersonale. În plus, aşa cum observă alt intervievat, în scrierile sale se produce o des-centrare radicală a subiectului masculin autonom, care vorbeşte în toate romanele tradiţionale (inclusiv în cele scrise de femei), în favoarea pluralităţii vocilor. Atunci când Fichte îşi propune „eine Verschwulung der Welt” (o homosexualizare a lumii = traducere imperfectă a unui termen care sună aproape heideggerian în germană), el nu vrea să spună, bineînţeles, că toată lumea trebuie să devină gay. Este vorba despre o abandonare a rigidităţii rolurilor de gen şi a centrării fundamentaliste în propriile certitudini de învingător în favoarea unui „Zärtlichkeitsprinzip”, principiu de delicateţe care înseamnă subtilitate şi simţ al nuanţelor în relaţiile interumane şi în înţelegerea lumii înconjurătoare.

Filmul merită văzut şi pentru că prezintă destul de multe înregistrări frumoase cu Fichte însuşi, dar şi cu Leonore Mau şi cu alte cunoscute personalităţi culturale germane. Apare şi Hans Mayer, despre care am scris alaltăieri!!

Maria Irod

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: