Julien Green

julien                      

Anul acesta, pe 6 septembrie, se împlinesc 113 ani de la naşterea lui Julien Green (d. la 13 august 1998). Nu ştiu în ce măsură numele acesta mai spune ceva cititorului român de astăzi. Totuşi, din acest scriitor american de expresie franceză s-au tradus câteva cărţi şi în limba română – ultima fiind scrierea memorialistică America mea publicată de Ed. Art, în excelenta versiune a Luminiţei Brăileanu.

În plus, există şi un studiu în limba română intitulat Itinerarul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green, semnat de…nimeni altul decât Ioan Robu, arhiepiscopul Bucureştiului. Am descoperit această carte, apărută în 1995 în condiţii modeste la editura Institutului Teologic Romano-Catolic Sf. Tereza din Bucureşti, cu mulţi ani în urmă, pe vremea când nici nu auzisem încă de Julien Green. M-a atras titlul care promitea o dezbatere pe tema legăturii dintre religie şi literatură. Într-adevăr, încă din prefaţă, monseniorul Robu îşi mărturiseşte interesul  faţă de literatura contemporană ca pe necesitatea unei teologii realiste de a se raporta la problemele prezentului, la frământările omului modern.

Vasta operă romanescă şi dramatică a lui Julien Green la care se adaugă monumentalul Jurnal, început la 19 ani şi ţinut cu consecvenţă până în anul morţii, se pretează de minune la o asemenea abordare sub aspect teologic.  Toate cărţile sale vorbesc într-un fel sau altul – adesea cu mijloacele prozei fantastice, întotdeauna într-un stil sobru şi elegant, ferit de sentimentalisme – despre drama existenţială a omului prins între dorinţa şi neputinţa de a crede în Dumnezeu, măcinat de frica de moarte, de pasiunea posesiei şi de iluziile ce decurg din identificarea cu trupul, dar şi de reluarea  pe cont propriu a întrebărilor inevitabile ale teodiceei, născute din conştientizarea naturii căzute a lumii.

Alături de Paul Claudel, François Mauriac şi Gabriel Marcel, Julien Green este ceea ce  se numeşte un „scriitor catolic”. Desigur, acest calificativ se referă, în primul rând, la adeziunea explicită a respectivilor autori la credinţa catolică. Fiind însă vorba despre scriitori autentici, operele lor nu sunt nicidecum simple ilustrări poetice ale dogmelor.  Incitantă în acest tip de literatură este coborârea la nivelul vieţii concrete a adevărurilor doctrinare abstracte. Personajele lui Green, de exemplu, nu sunt expresii ale viciilor şi virtuţilor, ca în morality plays, ci oameni vii, cu psihologie complexă, uneori paradoxală. Chiar şi acelea care îşi găsesc în final sprijinul într-un tip de certitudine religioasă care seamănă cu credinţa tradiţională o fac pe cont propriu, urmând un drum individual, inimitabil. Aşadar, astfel de personaje nu vehiculează idei primite, ci recreează trăirile şi conceptele religioase, făcând din ele ceva nou şi personal.

Julien Green s-a născut într-o familie înstărită din sudul Statelor Unite. Părinţii s-au stabilit în Franţa, astfel că micul Julien a crescut şi s-a format în mediu francez. Familia Green era protestantă, iar din partea mamei băiatul a primit o educaţie puritană şi austeră care l-a marcat pe viaţă, insuflându-i obsesia purităţii şi a păcatului carnal. După moartea prematură a doamnei Green, la vârsta de 16 ani, Julien s-a convertit la catolicism, cochetând câţiva ani cu ideea intrării într-o mânăstire benedictină. La 19 ani renunţă la proiectele monastice şi pleacă la studii în Statele Unite. Este perioada în care i se revelează tot mai clar orientarea homosexuală. Tot acest proces sinuos de cunoaştere a propriei naturi erotice, însoţit de porniri mistice şi minat de conflictul dintre trup şi spirit, este analizat pe larg de Ioan Robu, pe un ton neutru, chiar empatic, fără încercări de ascundere a evidenţei şi citând abundent din jurnalele lui Julien Green.  Spre exemplu, momentul  conştientizării homosexualităţii evidenţiază naivitatea tânărului care se credea unicul purtător al acestui „stigmat”: „La Charlottesville, anumite lecturi şi discuţii îi dezvăluie existenţa a ceea ce profesorul lui de latină, comentându-l pe Virgiliu, numeşte „ruşinea antichităţii”; astfel el devine pentru prima dată pe deplin conştient de adevărata sa natură.”. După care Ioan Robu citează din însemnările lui Green un pasaj nelipsit de o oarecare autoironie retrospectivă: „Am înţeles că pasiunea ciudată despre care vorbea Virgiliu se afla şi în mine. (…)Între aceste generaţii dispărute de mai bine de douăzeci de veacuri şi mine exista această legătură extraordinară. În lumea modernă eram singur din această cauză. Era ca şi cum la păcatul strămoşesc  de care suferim toţi s-ar fi adăugat altul care mă atingea numai pe mine, căci neverosimilul din toată această istorie era că mă credeam singurul care încerca această dragoste neliniştitoare.. „Ruşinea antichităţii…” Dacă ar fi spus „ruşinea tuturor timpurilor” reacţia mea ar fi fost foarte diferită, dar aşa cum vedeam aceste lucruri, locul meu era în lumea dinainte de Cristos. Ceea ce în liceu mă împinsese spre Frédéric nu era nimic altceva decât această pasiune despre care nu mai vorbea nimeni, de două mii de ani de când dispăruse de pe faţa pământului. Cel puţin aşa îmi închipuiam. În ziua aceea mi-am închis cartea cu un simţământ de groază amestecată cu ceva mai adânc şi mai surd, o vagă şi crudă satisfacţie. „În orice caz, m-am gândit, ei m-ar fi înţeles.” Să nu fii înţeles decât de morţi, şi de morţii ajunşi ţărână…Aveam de ce mă întuneca.”  

După o îndepărtare inițială de Biserica Catolică, în semn de protest față de morala sexuală restrictivă a acestei instituții, la maturitate, Julien Green s-a reapropiat de Biserică, reușind să reconcilieze în propria conștiință credința și asumarea neostentativă, dar onestă a homosexualității. A găsit în persoana jurnalistului Robert de Saint-Jean  un partener de lungă durată, iar mai târziu l-a adoptat pe Eric Jourdan, un scriitor gay născut în 1938 și autor, la o vârstă foarte fragedă, a unui roman homoerotic care a stârnit scandal.

Julien Green este primul cetăţean străin primit în Academia Franceză. Deși a scris puțin în engleză, cele mai importante opere aparținând literaturii franceze, scriitorul a refuzat în repetate rânduri cetățenia franceză, preferând să rămână un străin,pendulând  între țări și culturi. Spre sfârșitul vieții s-a atașat de biserica St. Egid din Klagenfurt, unde se simțea în mod deosebit atras de o icoană a Fecioarei Maria. Prin bunăvoința lui Egon Kapellari, episcopul Carintiei la vremea aceea, a reușit să obțină un loc de veci în acea biserică.  Ca amănunt anecdotic, trebuie să amintesc faptul că mormântul său este vizitat adesea de Josef Winkler, care și-a făcut din acest gest de venerare un adevărat ritual. Între Julien Green și scriitorul din Klagenfurt nu există multe asemănări, nici tematic nici stilistic. Winkler e, într-adevăr, catolic, dar la modul revoltat, anti-clerical, iar proza sa integrează elemente retorice din textele liturgice și din cărțile de rugăciuni. Doar ponderea însemnată pe care o ocupă homosexualitatea  în opera celor doi autori e o trăsătură comună. Și, poate,  și altceva, mai greu sesizabil din afară…

Maria Irod

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: