Erik Göller – ganduri despre un actor de comedie

erik goeller
Ieri, 6 septembrie, Erik Göller – actor și profesor la Academia de Arte Dramatice din Graz – ar fi împlinit 70 de ani.  Din păcate s-a stins în primăvara aceasta, răpus de o boală grea pe care a ascuns-o de cei dragi, cu discreție și stoicism, până în ultima clipă. Nu pot spune că-l cunoșteam  foarte bine, cred că l-am întâlnit de vreo trei sau patru ori, întotdeauna într-un grup de prieteni. O singură dată l-am văzut pe scenă, dar nu într-unul dintre spectacolele de comedie în care a strălucit, ci într-un rol secundar din Natan înțeleptul de Lessing. Cu toate acestea, Erik Göller ajunsese să facă oarecum parte din mine. Îl identificam cu însăși istoria recentă a orașului Graz și, mai ales, cu lumea sa artistică. În plus, cele mai prețioase prietenii ale mele au  legătură, într-un fel sau altul, cu persoana lui.

Întâmplarea a vrut ca, în toamna lui 2002, abia sosită la studii în al doilea oraș ca mărime din Austria, oraș care, după ce cunoscusem Berlinul, mi se părea provincial, Erik Göller să fie primul nume care să-mi atragă atenția. Într-o dimineață am văzut-o pe colega mea de cămin, care studia canto și cultiva deja maniere de divă, dormind până târziu și răsfățându-se îndelung la micul dejun, cum se grăbea din cale-afară să iasă pe ușă. La întrebarea mea mirată mi-a răspuns că nu vrea să întârzie la “ora de sport“ fiindcă s-ar putea ca profesorul să se supere. Nu mi-am putut reține curiozitatea de a afla ce profesor a reușit să-i trezească asemenea scrupule. Margrit mi-a spus că e vorba de un „homosexual între două vârste, membru în secta scientologilor, afurisit și ironic, pedant și pisălog, într-un cuvânt un ciudat adorabil. “ Mai aveau să treacă vreo doi ani până să-l cunosc pe cel descris astfel. Între timp mă dusesem la teatru să-l văd cum joacă, iar Natan înțeleptul fusese din păcate singura piesă la care am găsit bilete. Și mă lămurisem și în privința “sportului”: Erik Göller preda de vreo treizeci de ani, atât studenților la actorie cât și celor de la canto, dicție și mișcare scenică. 

Ceva mai târziu, tot datorită colegei de la canto, aveam să-i cunosc pe doi dintre cei mai importanți oameni din viața mea. Îmi trebuia o casetă audio neînregistrată, iar Margrit a considerat că ar fi păcat s-o cumpăr dintr-un banal supermarket, când vizavi de Academia de Arte Dramatice există un magazinaș cochet de produse electronice în care un domn extrem de amabil și comunicativ abia așteaptă să ma servească. În plus, domnul respectiv e un rafinat cunoscător de muzică clasică. Toți studenții Academiei îi sunt clienți fideli. Trecusem de mai multe ori prin fața magazinului La Cassetta din Jakoministr. 6, dar nu intrasem niciodată. Remarcasem în schimb stegulețele în culorile curcubeului arborate la ușă, semn clar că proprietarul era gay. Când m-am dus în sfârșit să cumpăr caseta, m-a luat în primire un bărbat de vreo șaizeci și ceva de ani, înalt și slab, cu trăsături și gesturi efeminate. Era într-adevăr extrem de comunicativ. Cred că am stat cel puțin o jumătate de oră în magazin.  Nu mai știu despre ce am vorbit, îmi amintesc doar că – atunci cand am plecat de acolo – nu aveam cu mine doar caseta cumpărată, ci și o ediție critică (în original și în germana modernă) din Parzival de Wolfram von Eschenbach. Proprietarul magazinului găsise de cuviință că poemul medieval e o lectură potrivită pentru o studentă la germanistică și îmi împrumutase cartea pe termen nelimitat. La scurt timp după această primă discuție, Siegfried Tiefengruber– căci așa se numea domnul cu magazinul de electronice – și-a lichidat afacerea  care începuse să nu mai meargă așa de bine ca la început. Dar prietenia noastră a continuat și s-a aprofundat. I-am scris de la București, apoi, când am primit a doua bursă la Graz, ne-am revăzut și el m-a invitat la masă. Atunci l-am cunoscut, în sfârșit, și pe Franz Koinegg, partenerul lui de viață. Au trecut mai bine de zece ani de atunci și locuința celor doi domni mi-a devenit a doua casă. Nu ezit să spun că am găsit în acești oameni nu doar niște prieteni buni, dar niște rude spirituale, mai apropiate mie decât mulți membri ai familiei biologice. Rar mi-a fost dat să fiu atât de liberă în prezența cuiva, să vorbim despre orice, să râdem în aceleași situații, să ne emoționeze aceleași lucruri, să ascultăm muzică, să gătim împreună, sa cosim iarba din curte sau pur și simplu să stăm pe o bancă  ore în șir, tăcuți, admirând un copac.

Ei bine, Siegfried și Franz, doi oameni cu temperamente foarte diferite, dar uniți de peste patruzeci de ani într-un cuplu minunat, poate că nu s-ar fi cunoscut dacă nu era Erik Göller și petrecerile lui celebre în Graz-ul anilor 60-70. Păstrând proporțiile, îmi închipui că așa trebuiau să arate și întrunirile boemei artistice din cartierul Schwabing (München) de la începutul secolului XX, unde își făceau apariția Stefan George, Alfred Schuler, Karl Wolfskehl și alții. Susținut trup și suflet de mama lui, Erik Göller aduna periodic în locuința sa generoasă cam tot ce era mai incitant și mai excentric prin culisele teatrului și ale operei din orașul său natal: de la soliști, actori, balerini, regizori până la croitori sau machiori, cam toți angajații venerabilelor instituții i-au trecut măcar o dată pragul. Mulți erau gay, dar mai mulți erau doar fascinați de verva sa și de talentul său de amfitrion.  De multe ori, aveau loc un fel de seri tematice, în care se lucra în comun la o piesă, alte ori casa lui Erik Göller se transforma într-o sală de bal mascat. La un moment dat s-au organizat chiar și ședințe de spiritism. Mama lui Erik Göller era dispusă la orice nebunie, iar o dată, când era deja foarte bătrână, a urcat chiar pe scenă, într-o piesă regizată de fiul ei.

Trebuie să spun că atmosfera petrecerilor lui Erik Göller nu era ceva comun în Austria acelor ani. De fapt, în orașul Graz, ca și în capitală, de altfel, teatrul și opera erau singurele oaze de sensibilitate și respect față de alteritate într-o societate cu mentalități destul de rigide. Nici măcar Academia de Arte Dramatice, instituție pe care Erik Göller avea s-o slujească timp de trei decenii, nu ducea lipsă de homofobi. Așa se face că s-au găsit imediat profesori grijulii care să-l prevină pe tânărul Franz Koinegg, student la canto, să nu se mai afișeze cu homosexuali notorii precum  Erik Göller sau Sartor, directorul artistic al operei, fiindcă riscă să-și strice reputația.  

Erik Göller și cei din generația sa au cunoscut așadar vremuri și atitudini care par să fie demult uitate în comunitatea gay occidentală. Faptul că Erik și-a început cariera atât de devreme și a rezistat un timp atât de îndelungat pe scenă și la catedră spune ceva despre firea lui puternică. N-am vorbit niciodată cu el despre homosexualitate sau homofobie. De altfel, el prefera termenul de “Homoerot”        , pesemne i se părea mai distins. Nu știu, prin urmare, dacă bârfele vechi și răutățile inevitabile ale unor colegi l-au afectat în vreun fel. Era – sau doar voia să pară – un personaj distant și greu accesibil. Avea puțini prieteni, iar dintre diverșii parteneri nici unul nu i-a rămas alături până la sfărșitul vieții.

Erik Göller era un om cu lumini și umbre. Se entuziasma prea ușor pentru tot felul de lucruri dubioase și avea o pasiune pentru teoriile oculte și scenariile abracadabrante. Exista în el o nevoie profundă de spiritualitate, nesatisfăcută de Biserica Catolică de care aparținea prin naștere, și canalizată de multe ori spre doctrine și organizații îndoielnice. Într-un final i-a descoperit pe scientologi și le-a rămas fidel, în pofida homofobiei lor declarate și adesea în detrimentul propriei bunăstări fizice și psihice. Spre exemplu, neîncrederea în medicină, inoculată de scientologi, l-a făcut pe Erik să-și neglijeze diabetul care avea să-i devină fatal.

Pentru mine, Erik Göller rămâne un fel de arhivă a vieții artistice și mondene din Graz-ul anilor 60-2000. Multe destine – dintre care am menționat aici doar două care îmi sunt mie foarte dragi – se interesectează cu al lui. S-ar putea scrie o istorie a orașului plecând doar de la cunoștințele lui Erik Göller.

Un om de înălțime medie, destul de masiv la maturitate, asta după ce în adolescență – în perioada când l-a cunoscut pe Siegfried, la cea mai cunoscută școală de balet din Graz – fusese aproape anorexic…capul lipsit de păr, un nas acvilin și ochi negri foarte expresivi. Cam așa mi-a rămas în memorie Erik Göller. Și, bineînțeles, nu voi uita niciodată vocea gravă care rostea cuvintele apăsat, într-o germană literară impecabilă, neverosimilă pentru un austriac. Avea predilecție pentru rolurile de comedie și a avut mare succes în travesti, în Colivia nebunelor. Dar la fel de credibil a fost și în rolul Patriarhului din Natan înțeleptul. Ultima dată l-am văzut în vara lui 2011, la casa lui de la țară, și am stat mult de vorbă sub un corcoduș bătrân, alături de Siegfried și Franz. Erik era în vervă și – evident – trebuie să recurg și la acest clișeu: pentru nimic în lume n-aș fi crezut că n-aveam să-l mai văd niciodată.

Maria Irod  

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: