Sofi Oksanen

Pe 27 martie 2012, la Libraria Carturesti, Sofi Oksanen, considerata cea mai mare scriitoare finlandeza a momentului, si-a lansat romanul “Purificare”. Sofi Oksanen a fost declarata “Personalitatea anului 2009” in Finlanda, romanul ei fiind tradus in 43 de limbi.

Romanul “Baby Jane”, aparut in 2005, are ca tema anxietatea si violenta in cadrul cuplurilor de lesbiene. Scriitoarea insasi este bisexuala.

Mai multe informatii AICI!

Despre romanul “Baby Jane”

What happened to Piki —The confident girl who always joked around, who hid everything that she wanted to be invisible inside? What happened to make the coolest girl in town a prisoner in her own home, on the verge of starving to death? In Baby Jane, the female narrator’s great love, Piki, isolates herself in her apartment. Suffering from severe anxiety hysteria, she is unable to deal even with the simplest of everyday chores. Piki’s illness is an unspeakable shame that she tries to hide even from those closest to her. Her girlfriends help and support her as much as they can, but the right words go in the wrong places, and the wrong ones in the right. The second novel from acclaimed Finnish writer Sofi Oksanen is a candid triangle drama in which an awkward and incredibly tender love story plays out in the shadow of Piki’s illness. Laughter, passion, jealousy and tears lead to irreparable loneliness and, at last, to resignation. Baby Jane is also a brave call to debate of themes barely treated in Finnish literature before; the pharmaceutical industry, psychiatric care, and how the Prozac generation got stuck in its pill addiction.”

Despre romanul “Purificare”, pentru cine doreste sa-l citeasca-Aici!

Advertisements

Despre ura si ratiune

De data aceasta, doar un link catre un text foarte frumos al scriitorului maghiar contemporan Peter Nadas (n. 1942). Textul, aparut in 2009 in “Observator Cultural” (versiunea romaneasca apartine traducatoarei lui Nadas, Anamaria Pop), vorbeste despre fobiile refractare la ratiune, despre ura si scarba, dar si despre comunicarea prin cuvinte si, mai ales, dincolo de ele…

http://www.observatorcultural.ro/Cintec-de-munca*articleID_21614-articles_details.html

Momentan citesc romanul lui Peter Nadas, “Apocalipsa memoriilor” (tradus de aceeasi Anamaria Pop), iar cand o sa dovedesc cele doua volume o sa comunic impresii de lectura. E o carte  care te prinde greu, dar ireversibil, intr-o plasa de fraze sinuoase si fermecatoare ce evoca miscari abia perceptibile si de nerostit ale trupului si sufletului…

M.I.

Wolf von Aichelburg

Tot cu prilejul centenarului de astazi m-am gandit sa republic aici un articol despre Wolf von Aichelburg aparut in revista Luceafarul din 26 noiembrie 2004. Sigur, multe lucruri le-as formula altfel astazi, dar in mare materialul mi se pare valabil…

Personalitate culturală complexă, cu o biografie marcată de persecuţiile politice abătute asupra intelectualităţii române în timpul regimului comunist, acest autor – asimilat adesea comunităţii saşilor transilvăneni, fără să-i aparţină, de fapt prin origine – a lăsat o operă literară destul de redusă ca volum, dar interesantă şi enigmatică. Aspiraţia spre clasicitate şi exigenţa formală par să-i situeze scrierile într-o epocă trecută a literaturii sau măcar într-un fel de limb atemporal, fără legătură cu realitatea contemporană. Dar von Aichelburg nu este un epigon, în ciuda aparenţei de romantic întârziat. Este, din câte îmi pot da seama recitind volumul Lumina din Umbria, apărut în 1979 la Editura Kriterion, în traducerea Yvettei Davidescu – un artist din acea speţă rară a însinguraţilor care reuşesc să lucreze departe de orice constrângere exterioară, netulburaţi de vremuri, senini şi egali cu sine, nesfiindu-se să prefere teme şi tehnici aşa-zis revolute în locul modelor literare contemporane. De obicei, operele acestor scriitori sunt impregnate de un conservatorism care nu are nimic de-a face cu conformismul şi obedienţa faţă de norme social, ci mai degrabă cu acea stare pe care Hans Henny Jahnn o descria drept „căutarea formei şi nevoia de elaborare a variantelor, construcţia armonioasă, care aminteşte de cristal, ceva lent şi conservator…” (H. H. Jahnn, Werke, 1974, Hamburg, p. 58, trad. mea, M.I.).

Ca şi Jahnn, pe care nu ştiu dacă l-a cunoscut, dar de care îl apropie unele lucruri, Wolf von Aichelburg a fost un artist cu mai multe înzestrări. Încă din tinereţe şi-a cultivat talentul plastic şi muzical, în paralel cu activitatea literară. Deşi se impune mai degrabă ca scriitor, e la fel de consecvent şi în celelalte două domenii, ferindu-se de diletantism şi superficialitate. Era, în felul său, un profesionist care nu se grăbea niciodată să iasă în evidenţă, cizelându-şi încontinuu opera şi publicând târziu. A ajuns să expună acuarele şi desene abia după ce a emigrat în Germania, în 1981. Compoziţiile muzicale – sonate, lieduri, cantate – sunt rezultatul unei activităţi constante şi laborioase, îmbinând studiul şi creaţia.

Şi în scris se simte atât exigenţa faţă de sine, cât şi prezenţa unui ideal poetic exprimat programatic în eseuri. Poezia este o stare de excepţie, care vine nechemată, este opusul vorbăriei: „Să nu rosteşti cuvintele pe care / le simţi, tulburătoare, dând ocol, / de gânduri zăbrelite-n închisoare, / apoi se sparg, lovindu-se în gol. / Încă nu vrea tăcutul să se-ofere / chiar de ai crede că-l auzi acum./ Aşteaptă, fă-ţi rezerve de tăcere, / aproape să-ţi rămână, ca un fum.” (trad. de Dan Dănilă). Orice autentică geneză poetică „porneşte de la muţenie”, iar poetul trebuie să-şi caute drumul „menţinându-se foarte aproape de marginea abisului tăcerii.” (Poezia, în Lumina din Umbria, p. 120). Wolf von Aichelburg a ţinut cont întotdeauna de acest ideal, astfel că de la el rămân cu siguranţă mai mult de şase poezii valabile, câte pretindea Gottfried Benn de la poetul adevărat.

Autorul experimentează cu toate genurile literare, nehotărându-se pentru unul singur şi având reuşite în fiecare. Editorial debutează târziu, în 1969, la 57 de ani, cu volumul de versuri Herbergen im Wind (Hanuri în vânt). Urmează alte trei cărţi de poezie publicate în ţară şi încă patru în Austria, precum şi volume de proză scurtă, teatru şi eseuri.

Destinul acestui scriitor cu carieră de solitar – „heimatlos” în cel mai profund înţeles al cuvântului: având mai multe patrii şi neaparţinând pe de-a-ntregul nici uneia, fiind totodată inactual în sens nietzschean – se împleteşte cu momente importante ale literaturii române recente. Legătura cu Cercul literar de la Sibiu se stabileşte prin intermediul literaturii germane, pe care cerchiştii o citeau cu asiduitate – în special cea de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea – şi prin afinităţile simbolizate de „Euphorion”. Alegerea acestei denumiri pentru revista Cercului trimite la personajul lui Goethe – fiul Elenei şi al lui Faust – care reuneşte spiritul grecesc, apolinic şi hybris-ul faustic modern. Wolf von Aichelburg a scris şi în limba română, semnând cu pseudonimul Toma Ralet. [Precizare 2012: Textele româneşti ale lui Wolf von Aichelburg au fost strânse în volum, sub titlul Criza sufletului modern în poezie (2010), graţie eforturilor lui Dan Damaschin, specialist în Cercul literar de la Sibiu, care a făcut mult şi pentru editarea unor inedite de Ion Negoiţescu]  De asemenea, a tradus cu pasiune din literatura română, publicând versiuni admirabile din proza lui Vasile Voiculescu şi poezia lui Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Pillat, Şt. Aug. Doinaş etc. O prietenie durabilă l-a legat de unii membri ai Cercului literar de la Sibiu, în special de Ion Negoiţescu şi Radu Stanca, precum şi de traducătorul Dan Constantinescu şi pianistul Al. Demetriad [acesta din urmă condamnat pentru homosexualitate].

Weltanschauung-ul lui Wolf von Aichelburg – descifrat, de altfel, şi de Negoiţescu în prefaţa la Lumina din Umbria – îi străbate ca un fir roşu conducător toate operele şi apare rezumat aforistic în titlul piesei Fântâna tinereţii veşnice, formulă ce trimite la „o realitate spirituală, la îndemâna celui ce nu-şi desparte sufletul de natură.” (I. Negoiţescu, Prefaţă, p. 6). Această concepţie i-l apropie lui Aichelburg pe Hölderlin, spiritul grandios şi refractar  la convenţii, în creaţia căruia, „după perioada rătăcirii, a „artei”, urmează reîntoarcerea la natură pe baza noii împliniri a conştiinţei, perioada artei noi.” (p. 127). Aichelburg vede în tulburarea mintală a lui Hölderlin o consecinţă extremă a firii sale curate şi puternice, care reprezintă „cauza insubordonării sale fatale” şi din care decurg şi aspiraţia sa către autentic şi adevărat, şi respingerea oricărui compromis. De asemenea, iubirea fanatică a lui Hölderlin pentru Elada, pe care speră s-o vadă renăscând pe tărâmul patriei sale, Suabia, este departe de a fi un simplu escapism. Structural, şi Wolf von Aichelburg este un nordic tânjind către sud, fascinat de spaţiul mediteranean, un călător din stirpea lui Goethe sau mai degrabă a lui August von Platen, contele poliglot îndrăgostit de Italia, din ale cărui versuri răzbate ca şi la Aichelburg, de altfel – o naturaleţe îmbinată cu sobrietatea atent lucrată a formei.

Poeziile lui Aichelburg sunt, în mare parte, imnuri închinate elementelor. Marea, vântul, soarele, stânca sunt imagini recurente, la fel şi dorinţa de contopire cu natura: „Quelle sollst du werden, ohne Halten, ohne ein Besitzen…” (Izvor trebuie să devii, fără răgaz şi fără avuţie…). încă îmi este neclar dacă relaţia lui Aichelburg cu natura, răsfrântă nu numai asupra operei, dar şi asupra modului său de viaţă, trebuie interpretată ca panteism – adică, după părerea lui Schopenhauer, un ateism elevat – sau mai degrabă ca o formă de religiozitate ce-l caută pe Dumnezeu ascuns sub orice aparenţă a naturii. Ecouri franciscane se simt, fără îndoială, în mai toate poemele, ce pot fi citite ca o laudă a creaţiei, la graniţă cu ardoarea serafică a sfântului din Assisi. O eventuală exegeză dedicată lui Aichelburg va trebui să investigheze mai în profunzime problematica naturii, cu toate ramificaţiile ei culturale.

Mă voi mai opri, înainte de a încheia această sumară prezentare, doar asupra unui straniu şi frumos poem intitulat Savonarola. Misticul ars pe rug în 1498 apare într-o reţea de simboluri ale focului, sugerând nu numai sfârşitul său tragic, ci şi incandescenţa gândirii şi combustia interioară. Versul „Dein Wort war Feuer.” evocă sentinţa lui Trakl „Der Geist ist Flamme.” (spiritul e flacără).

Wolf von Aichelburg – aristocratul umanist care o viaţă întreagă a pus în practică idealul armoniei dintre spirit şi corp, sfidând pericolele pe cărări de munte şi în largul mării – şi-a găsit sfârşitul în valurile Mediteranei, aproape de coasta Banalbufar din Mallorca, pe care o îndrăgea în mod deosebit. Era în august 1994 şi avea 82 de ani. Despre acest sfârşit s-au scris destule cuvinte frumoase. Criticul Peter Motzan, care în general nu e susceptibil de accese de patetism, spunea că prin moartea sa într-un golf singuratic, sub soarele fierbinte al Sudului, Wolf von Aichelburg şi-a scris ultimul şi cel mai cutremurător poem.

Mormantul fratilor Aichelburg, La Nordfriedhof, in Muenchen (foto, 2008)

Maria Irod

Homosexualitate si literatura – o abordare departe de ideologia queer

Problema raporturilor dintre homosexualitate şi literatură – înţelese mai cu seamă psihobiografic, ca reflectare prin intermediul textului de ficţiune a alterităţii erotice a autorului empiric – e veche. De când s-a născut „homosexualul ca specie”, ca să-l cităm pe Foucault, adică de când s-a încetăţenit termenul de „homosexualitate” – el însuşi atât de controversat astăzi şi departe de a-şi mai păstra neutralitatea iniţială – s-a pus şi întrebarea dacă nu cumva, dincolo de specificitatea psihologică a acestui nou descoperit tip uman, există şi o „tipologie estetică” discernabilă în operele literare ale autorilor susceptibili de trăiri homoerotice.

Încă de la începutul secolului XX, se conturează două poziţii distincte faţă de această chestiune, ambele susţinute dintr-o perspectivă „progresistă”, cu intenţii emancipatoare. În spaţiul german, aceste două tendinţe sunt cât se poate de evidente. Astfel, în publicaţia lui Magnus Hirschfeld, Jahrbuch für sexuelle Zwischenstufen, atât eseurile despre scriitori indubitabil sau doar presupuşi a fi homosexuali, cât şi studiile psihologice sau medicale urmăresc acelaşi scop: justificarea teoriei lui Hirschfeld despre „stadiile sexuale intermediare” (sexuelle Zwischenstufen). Pe de altă parte, în revista înfiinţată de Adolf Brand şi intitulată Der Eigene, apar materiale care prin estetismul lor elitist şi aristocratic se apropie mai degrabă de concepţiile lui Stefan George şi ale Cercului său despre „erosul masculin” şi valoarea sa cultural-socială. Dacă în primul caz textele nu sunt tratate ca opere de artă, ci pur şi simplu ca document psihobiografic, Der Eigene se constituie de la bun început ca revistă literară şi priveşte literatura autorilor homosexuali ca pe o alternativă la societatea contemporană lipsită de virilitate şi ostilă artei.

Nu sunt greu de remarcat reducţionismul primei poziţii şi caracterul utopic/reacţionar al celei de-a doua. O ruptură majoră în problematizarea raportului homosexualitate-literatură – şi, în sens mai larg, a relaţiilor dintre biografie şi ficţiune, dintre eul empiric şi eul textual – îşi face apariţia odată cu „moartea autorului” proclamată de poststructuraliştii francezi şi instaurată aproape ca dogmă de mai toate teoriile constructiviste şi anti-identitare. Sensibilitatea sporită a acestor teoreticieni post-foucauldieni pentru capacitatea limbajului de a crea realitate – bunăoară insistenţa cu care susţin că folosirea repetată, în discursul public, a unor termeni şi sintagme influenţează profund perceperea fenomenelor desemnate – a dus, ce-i drept, la o binevenită scrupulozitate terminlogică. Într-adevăr, eticheta de „homosexual” ar trebui aplicată cu mai mult discernământ, mai ales când se referă la persoane care au trăit înainte de 1869 (data oficială a lansării termenului.) Pe de altă parte, duse la extrem, teoriile anti-esenţialiste eşuează într-un vid epistemologic, în sensul că nu se mai află în congruenţă cu realităţile observabile şi nu răspund unor nevoi legitime de cunoaştere. Concret, ideea subiectului proteic, care se constituie prin performativitate, adică prin acte repetate, îşi are valoarea ei atunci când e folosită pentru contestarea universalităţii şi a caracterului natural al instituţiilor sociale. Un exemplu tipic de afirmaţie esenţialistă deconstruită astfel este aceea că rolurile tradiţionale de gen ţin de esenţa/natura femeii şi a bărbatului. Teoria nu reuşeşte, în schimb, să dea seamă de problemele subiectivităţii profunde şi ale nevoilor spirituale ale individului. Mai mult, în loc să rafineze vocabularul ştiinţelor umane, insistenţa asupra relativităţii istorice a conceptelor duce mai degrabă la confuzie terminologică, aşadar prezintă dezavantaje euristice.

O carte care îşi propune să reia această dezbatere, însă nu la un nivel abstract, pur teoretic, ci prin prisma productivităţii literare a tabuului social impus homosexualităţii masculine, este lucrarea profesorului Heinrich Detering de la Universitatea Georg August din Göttingen, intitulată Das offene Geheimnis. Zur literarischen Produktivität eines Tabus von Winckelmann bis zu Thomas Mann (http://books.google.de/books?id=uftrv0lS6FcC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false). Cele şapte capitole consacrate autorilor germani Johann Joachim Winckelmann, August von Platen, Heinrich von Kleist, Adalbert Chamisso, Thomas Mann şi scriitorilor danezi Hans Christian Andersen şi Herman Bang (autorul este germanist şi scandinavist) sunt precedate de o solidă introducere teoretică. Premiza de la care porneşte Detering contrazice explicit teza morţii autorului. Este cât se poate de legitim, spune el, să ne intereseze cine vorbeşte într-un text literar. Pentru că subiectul care (se) scrie (pe sine) nu este niciodată atât de subordonat ordinii şi codurilor „epistemei”, încât să se dizolve fără rest în „murmurul” anonim şi colectiv invocat de Foucault. O astfel de condiţionare absolută a subiectului, care îl privează de orice posibilitate de a submina sau contracara în vreun fel statu-quo-ul opresiv, este mai degrabă un postulat teoretic decât o realitate observabilă, mai ales când este vorba despre literatură, cu potenţialul ei de libertate şi transgresivitate.

Criteriul după care Detering îşi selectează autorii şi operele analizate e limpede formulat în introducere: sunt acei autori conştienţi de propria alteritate erotică – doar aceia a căror homosexualitate poate fi susţinută prin documente autobiografice (jurnal, corespondenţă) – şi acele opere în care tema nu este abordată explicit, ci „camuflată” prin strategii textuale specifice (aşadar, în cazul lui Thomas Mann, Tonio Kröger şi nu Moarte la Veneţia). „Camuflajul” este, de altfel, noţiunea-cheie cu care operează Heinrich Detering. Ceea ce îl interesează sunt mijloacele literare prin care autorii reuşesc să eludeze „unul dintre cele mai durabile tabuuri” din istoria umanităţii. Constrânşi de stigmatul social, pe de o parte, şi împinşi de nevoia irepresibilă de exprimare, pe de altă parte, scriitorii homosexuali aleg un stil aluziv, perifrastic, prin care suferinţa intimă a excluderii şi a neîmplinirii erotice este încifrată de aşa manieră, încât doar puţini iniţiaţi să aibă acces la substratul personal al scrierii. În rest, cititorul care nu ştie sau nu vrea să citească printre rânduri, se poate bucura de text la un prim nivel de lectură, fără a rata experienţa estetică. De exemplu, cine ştie că Mica sirenă a lui Andersen are legătură directă cu durerea pricinuită autorului de atitudinea brutală a lui Edvard Collin şi de complexele referitoare la propria „anormalitate”, poate vâna în text semnale homoerotice şi aluzii la caracterul androgin al sirenei. Restul cititorilor, inclusiv copiii, cărora basmul pare să li se adreseze în primul rând, pot savura rafinamentul scriiturii şi empatiza cu fiinţa mării care plăteşte cu viaţa dorinţa nebunească de a se integra într-un mediu ostil. Se pune, inevitabil, întrebarea: la ce serveşte dezvăluirea unui secret pe care autorul însuşi l-a apărat cu atâta îndărătnicie? Dincolo de răspunsul evident al activiştilor gay (răspuns de bun simţ, de altfel) că istoriile literaturii ne servesc până la refuz amănunte din viaţa amoroasă a scriitorilor heterosexuali, ascunzând în acelaşi timp homosexualitatea altora ca pe un detaliu nedemn şi irelevant, Detering ne promite în cartea sa un plus de profunzime în receptarea estetică a textelor. Ar exista, aşadar, o relaţie indestructibilă între „ce”-ul şi „cum”-ul literaturii, adică între acest anume tabu şi strategiile retorice de exprimare şi ocultare a lui. Analizele autorului ne conving, în mare măsură, că aşa este.

E imposibil să nu ne ducem cu gândul la regimurile totalitare şi la literatura cu „şopârle” pe care aceasta o favorizează, la acel joc complex cu metafore şi imagini, ce permite transmiterea unor mesaje incomode politic, ferindu-le de ochii (adesea miopi) ai cenzurii. Aşa cum această literatură a fost acuzată de laşitate în înfruntarea dictaturii, şi textelor în care aluziile homoerotice sunt camuflate li s-a reproşat că folosesc un „limbaj de sclavi” care nu face decât să consolideze tabuurile sociale existente. Detering urmăreşte să ne demonstreze prin cartea sa – în caz că mai era nevoie să ni se amintească diferenţa dintre imagini poetice şi constructe teoretice – că textele analizate se pot constitui într-un contradiscurs tocmai în măsura în care afirmă libertatea extraordinară a literaturii de a exprima într-un mod unic şi irepetabil adevăruri personale.

Maria Irod

Un dictionar gay mai altfel

Recent a apărut a treia ediţie, revizuită şi mult adăugită, a lexiconului biografic Mann für Mann alcătuit de istoricul german Bernd-Ulrich Hergemöller. Monumentala lucrare în două volume însumează peste 1700 de pagini dedicate iubirii „intermasculine” în spaţiul cultural german.

Spre deosebire de primele două ediţii – una dintre ele (de 926 de pagini) apărută într-un tiraj considerabil la prestigioasa editură Suhrkamp – cea de a treia nu-l mai are pe Hergemöller ca unic autor, ci se bazează, în mare parte, pe contribuţiile colaboratorilor săi: Nicolai Clarus, Jens Dobler, Klaus Sator, Axel Schock şi Raimund Wolfert.

Ce deosebeşte proiectul lui Hergemöller de un dicţionar gay obişnuit? Nu doar de unul destul de sumar, de felul celui scris de Lionel Povert şi tradus în limba română, cu peste zece ani în urmă, ci chiar de cărţi mai serioase, cum ar fi dicţionarul lui Alberto Mira, Para entendernos, sau  Dictionnaire des cultures gays et lesbiennes editat de Larousse, sub conducerea lui Didier Eribon? Dincolo de aplecarea exclusivă asupra jumătăţii masculine a fenomenului homoerotic şi de restrângerea ariei de investigaţie la spaţiul de limbă germană, mai sunt câteva aspecte importante care conferă acestui lexicon un statut aparte: aparatul critic foarte solid, criteriile de selecţie a „candidaţilor” extrem de riguros explicate şi o delimitare fundamentată ştiinţific de dihotomia curentă homosexual-heterosexual.

Asupra acestor elemente distinctive aş vrea să mă opresc puţin, nu în ultimul rând pentru că ar putea constitui un model metodologic în materie de istoriografie, dar şi un bun punct de plecare pentru studii conexe.

După cum explică autorul în detaliata sa prefaţă, cartea nu îşi propune să aducă o contribuţie în plus la multitudinea de liste cu celebrităţi gay, ci să ofere o variantă de lexicon biografic bazat pe cercetări istorice profesioniste şi, prin urmare, pe evaluarea foarte atentă a surselor. Prima variantă a lucrării, apărută în 1999, a fost redactată după 20 de ani de muncă, desfăşurată în paralel cu activităţile didactice şi de cercetare „oficială” ale autorului (ca angajat al Universităţii din Hamburg, unde în prezent deţine catedra de istorie medievală). Accentul lexiconului cade, aşadar, pe biografia personajelor descrise, neavând pretenţia unei evaluări complexe a operei sau a influenţei lor sociale, oferind, în schimb, informaţii care lipsesc din alte lucrări similare: date despre locul şi circumstanţele naşterii, despre părinţi, rude, strămoşi, despre apartenenţa lor etnică, socială, confesională, despre eventualele căsătorii şi eventualii urmaşi, despre parcursul profesional al persoanei, precum şi despre principalele sale relaţii sentimentale, aşa cum reies ele din propriile mărturii sau din cele ale contemporanilor.

Cea mai dificilă problemă pe care o ridică un astfel de proiect este, evident, decizia de a include pe cineva în dicţionar sau nu. Dincolo de cele patru criterii clare pe care trebuie să le îndeplinească persoana: să fie bărbat, să aparţină spaţiului cultural german, să fi murit deja (pentru că, potrivit autorului, doar cei care şi-au încheiat existenţa pot fi evaluaţi corect din punct de vedere biografic) şi, bineînţeles, să fi lăsat „urme” pe baza cărora să poată fi descris, mai intervine factorul-cheie şi totodată criteriul cel mai greu de apreciat, aşa numita „Grundneigung zum eigenen Geschlecht”, adică preeminenţa atracţiei faţă de acelaşi sex. Hergemöller evită sistematic termenii consacraţi de homosexual, gay, queer, schwul, introducând noţiuni mai largi, dar şi mai nuanţate, precum Freundesliebe (prietenie amoroasă) sau mannmännliche Erotik/Sexualität (erotism/sexualitate intermasculină). Dacă în ceea ce-i priveşte pe bărbaţii din secolul XX care s-au autoidentificat ca homosexuali sau gay, lucrurile sunt relativ simple, problemele apar în cazul celor care au trăit înainte de apariţia categoriilor moderne ale orientării sexuale, adică înainte de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi despre care nu se poate preciza dacă şi-au conştientizat sau (mai degrabă) nu alteritatea. Totuşi, în viziunea autorului, marile diferenţe ce ţin de epocă nu ar trebui să fie un impediment în calea unui astfel de studiu, fiindcă, în general, toate temele din domeniul antropologiei sociale şi al istoriei mentalităţilor (cum ar fi căsătoria, munca, mâncarea, formele juridice etc.) au cunoscut variaţii considerabile în timp.

Pornind de la munca de pionierat a altor cercetători care, de regulă, nu erau istorici, ci activişti gay şi care nu lucraseră, deci, suficient de riguros, Hergemöller îşi propune să îndrepte erorile şi să acopere deficitul de informaţie prin verificarea surselor. Intenţia sa principală este corectarea perspectivei heterocentrice încă prezente în cercetarea istorică, o eroare ce se manifestă prin atenţia disproporţionat de mare acordată evenimentelor cu conotaţie heterosexuală şi prin ocultarea sau minimalizarea deliberată a oricăror indicii privitoare la homosexualitatea cuiva.

În plus, cercetarea tradiţională favorizează personalităţile istorice care corespund la maximum orizontului de aşteptare al epocii lor, ignorându-i pe cei ce se abat de la normă. Regăsim, aşadar, în lexiconul lui Hergemöller o serie întreagă de personaje interesante care contribuie la conturarea unei imagini mai complexe a trecutului german. Spre exemplu, din perioada absolutismului aflăm informaţii nu doar despre renumitul Friedrich cel Mare al Prusiei, regele „soldat şi filosof”, ale cărui preferinţe pentru bărbaţi n-au putut fi negate nici de cei mai consevatori istorici, ci şi despre blândul şi cvasi-necunoscutul arhiduce Adolf Friedrich al III-lea de Mecklenburg-Strelitz, care, deşi a reuşit să-şi conducă paşnic ducatul timp de 44 de ani, a fost dispreţuit de contemporani şi de posteritate pentru apucăturile lui „feminine”, pentru că prefera broderia şi goblenurile exerciţiilor militare şi pentru că nu prea îşi îndeplinea „datoria conjugală”.  

În cazul celebrităţilor consacrate, efortul autorului se îndreaptă spre corectarea imaginii trunchiate care li s-a creat prin trecerea sub tăcere a elementelor homosexuale. Ni se oferă, astfel, o perspectivă nouă şi mult mai plauzibilă asupra anacreonticilor şi a altor personalităţi din secolul al XVIII-lea pe care cercetarea tradiţională i-a plasat în contextul unui „cult” asexual al prieteniei.

Bibliografia bogată cu care se încheie fiecare articol din lexicon, precum şi indiciile privitoare la aspectele care ar trebui aprofundate fac din această lucrare un instrument preţios pentru istorici, sociologi, germanişti, filosofi ai culturii. Mai multe detalii despre carte şi autorul ei pe site-ul personal al lui Hergemöller: www.hergemoeller.de 

Maria Irod

“Orasul si stalpul” de Gore Vidal

         Cartea a aparut in 1948, cand homosexualitatea era considerata o forma a vreunei boli mintale. A starnit soc si neincredere, cele mai multe articole critice fiind nefavorabile.

       Autorul marturiseste ca a dorit sa faca din personajul principal, Jim Willard, un “arhetip al esecului romantic.” Jim este sudist din Virginia, un licean frumos, cu priza la fete, campion la tenis, dar indragostit de prietenul lui, Bob Ford. Crescut intr-o familie cu principii severe, cu un tata care nu incuraja discutiile cu fiii, prea putin indragit fiindca:” facuse greseala de a fi inalt si chipes in loc sa fie fiul bondoc si potential carunt al domnului Willard”, Jim nu este initial constient de orientarea lui sexuala.

      In mijlocul naturii, cei doi baieti se lasa prada atractiei fizice si excitarii sexuale, dar pentru Jim momentul acesta constituie mai mult decat o eliberare a instinctelor. Il vede pe celalalt ca pe ” un frate ideal, un frate geaman.” Bob pleaca pe mare in cautarea unei vieti neingradite, iar Jim isi promite ca il va cauta, imediat ce va absolvi liceul.

     Cartea prezinta, de fapt, aventura cautarii unui ideal, a refacerii unei idile ce nu exista decat in mintea lui Jim. Tanarul incepe sa duca o viata agitata, are diverse slujbe ( cu precadere instructor de tenis) si isi ascunde optiunile intime sub masca normalitatii. Cand i se face cunostinta cu o anumita Anne, o paraseste brusc, fiindca nu suporta moliciunea trupului de femeie:” Se surprinse privind-o din nou si, de data aceasta, comparand-o cu Bob, o comparatie dezavantajoasa pentru ea.” Dar nu se considera “poponar”, nici nu analizeaza adanc cauzele respingerii femeilor, pentru el, experienta cu Bob este singulara.

   Ajunge la New York, unde exista cercuri de homosexuali, dar si mixte, un limbaj comun incifrat, “o forma de francmasonerie”, pentru ca sunt multi oameni celebri gay, iar imaginea publica trebuie salvata. Jim patrunde in aceasta lume subterana si descopera uimit ca existau intr-adevar barbati care se simteau atrasi de alti barbati:” Prima reactie fu una de dezgust si de alarma. Masura pe toata lumea cu atentie. Era si el unul dintre ei?” M-am intrebat de ce marsurile gay pun atat de mult accent pe latura sexuala si am considerat ( asa cum reiese si din articole pe blog) ca pentru lumea aceasta inca subterana la noi, sexualitatea joaca cel mai important rol. Comunitatea pe care o descrie Gore Vidal in “Orasul si stalpul” este cea supusa opresiunii publice, cu reactii specifice: cei mai multi se casatoresc, evadand ocazional intr-un bar sau o baie turceasca, celebritatile au admiratoare in jurul lor si femei-paravan pentru a nu dezamagi casele de productie, iar preferintele unora se indreapta spre ” tipul sportiv, bisexual, care prefera siguranta familiei placerilor incerte ale homosexualitatii”, de unde o permanenta suferinta in care se complac.

  Actorii faimosi au relatii cu baieti pe care ii intretin sau le deschid calea spre succes. Jim se lasa sedus de un astfel de actor, Ronald Shaw, sub impresia faimei si a frumusetii fizice:” Actul ii era cunoscut, doar ca de data aceasta fu pasiv, prea timid pentru a fi el cel care ataca.” Personajul traieste de fapt o drama profunda, aceea a unei vieti goale din punct de vedere afectiv, fiindca dorinta cea mai adanca ( nu as spune sufletul) ii ramane pe malul raului in Virginia, unde isi indentificase “fratele ideal.” Relatiile lui sunt vazute ca episodice pe drumul implinirii unicului sens:” Era sigur ca Bob va aparea intr-o zi si ca impreuna vor continua ceea ce incepusera in ziua aceea, pe malul raului.”

     Surprinzator sau nu, Jim respinge femeile, dar, in acelasi timp, ideea de a fi indragostit de un alt barbat i se pare ” ridicola si nefireasca”, ceea ce il transforma intr-un Don Quijote homosexual, traind iluzia unei povesti unice ( nu are niciun aspect clar de dragoste de fapt in memoria lui afectiva) ce se consuma tainic in interiorul lui. Dupa epuizarea relatiei cu actorul Ronald Shaw, incepe sa intretina raporturi sexuale cu scriitorul Sullivan, o legatura la fel de saraca emotional, un fel de unire a singuratatilor, intre un idealist si un masochist psihic, cei doi traind separat propriile nelinisti. Dupa intoarcerea din armata a lui Jim, relatia lor este reluata si ” pentru ca niciunul nu-i mai acorda destula importanta, viata amandurora era mult mai placuta decat fusese prima data.” Din cand in cand, fiecare aduce cate un strain acasa, ceea ce nu starneste gelozia celuilalt. Ma intrebam de ce relatiile intre barbati sunt mai stabile…raspunsul este simplu…sunt mai putin gelosi, mai toleranti cu escapadele celuilalt…

      Sullivan pleaca pentru 6 luni in Africa, dialogul final dintre ei este interesant:

 – Oricum nu e normal ca doi barbati sa traiasca impreuna.Ba chiar niciun barbat si o femeie. Daca nu au copii, nu are niciun sens.

– Suntem prea egoisti, presupun.

-Si separati. Poate e mai bine. Eu nu impartasesc viziunea romantica a Mariei asupra iubirii.Ne influentam unii pe altii suficient, numai existand. Ori de cate ori stelele isi incruciseaza drumul-sau cometele?- fragmentele trec dintr-o orbita in alta. Rareori are loc o coliziune, cel mai adesea cele doua isi continua drumul fara incidente, si niciuna nu pierde mai mult decat cateva particule in favoarea celeilalte.

Asa se despartisera, cu o metafora stelara.”

  Spre finalul cartii aflam date despre existenta lui Bob. Intors in Virginia, se insoara cu Sally si primeste o scrisoare de la Jim:” Fu mirat sa primeasca vesti de la el dupa atatia ani; ii era si putin rusine ca nu-i raspunsese la scrisorile dinainte. Sally ii acaparase putinul talent pentru corespondenta.” Prin urmare, in timp ce pentru Jim, cei sapte ani petrecuti departe de Bob, constituisera un fel de cerc inchis, pentru cel din urma experienta traita pe malul raului era data uitarii, casatoria cu Sally fiind asumata in mod voit. 

    Reintalnirea celor doi se desfasoara previzibil: Jim crede si spera in continuare, Bob vorbeste despre femei, casatorie, tipare existentiale. Ajunsi intr-o camera de hotel dupa ce bausera intr-un bar din oras, Jim ii atinge sexul, motiv pentru care este palmuit zdravan:” Da-mi drumul, poponarule!” striga Bob, ingrozit. Energia acumulata in atatia ani se epuizeaza prin fortarea actului sexual:” Pe neasteptate, coplesit in egala masura de furie si de dorinta, Jim se arunca asupra lui. (…) Se uita din nou la trupul ce se zvarcolea sub el, la spatele lat, la chilotii sfasiati, la picioarele lungi si musculoase. O ultima umilinta: cu mana libera, ii trase chilotii in jos, dand la iveala fesele albe si ferme, fara par.”

    O carte bazata pe trupesc, o poveste romantica inexistenta cuprinsa intre “muschi prelungi”, “bronzat frumos”, “piepturi netede” si ultimul act al chilotilor sfasiati si intre aceste momente, lumea subterana a “printeselor” ( barbatii efeminati) a barurilor cu promisiuni carnale, a barbatilor virili ce se transforma in vanatori. Gore Vidal afirma:” Atunci cand un tanar refuza avansurile unui alt tanar, o face de cele mai multe ori dintr-o teama ca isi va pierde libertatea, sau ca va fi folosit de celalalt ca un obiect, ca va fi cucerit in loc sa fie el cuceritorul.”

 “Actual sexual nu este nici rau, nici bun, el exista” sustine Gore Vidal.

  Am dedus ca stabilitatea relatiilor gay este direct proportionala cu nivelul de acceptare al societatii. America de la inceputul secolului al XX-lea nu este totuna cu America de astazi, iar casatoriile de convenienta, mastile, aventurile sunt mai putine decat atunci. O carte scrisa intr-un stil plat, cenusiu, cu aspect de document social.

Maya

GAY&LESBIAN STUDIES

GAY&LESBIAN STUDIES.

Material orientativ

Impulsionată de nişte întrebări care mi s-au pus aici pe blog şi gândindu-mă eu (wishful thinking) că mai există poate persoane cu preocupări academice în domeniul homosexualităţii – mă refer aici strict la domeniile „umaniste” cuprinse în aria gay&lesbian studies respectiv queer studies – m-am hotărât să postez câteva link-uri practice pentru cei interesaţi. Mai exact am făcut o listă cu profesori care activează în domeniu la diferite universităţi din lume, i-am caracterizat pe scurt ca să vă puteţi orienta mai bine şi…good luckJ cine ştie ce iese de aici. Oamenii ăştia sunt contemporani cu noi, ceea ce este, la drept vorbind, un mare noroc…Mai există şi burse (J) care se acordă „studioşilor” cu idei originale şi dorinţă de a efectua cercetări axate pe tematica orientării sexuale şi a identităţii de gen…

Evident, lista e departe de a fi completă şi reprezintă rodul investigaţiilor (preponderent online) întreprinse de mine în timpul liber în ultimii câţiva ani. Se înţelege că m-am ocupat în principal de zonele lingvistice care-mi sunt accesibile, de unde un oarecare dezechilibru în favoarea anglo-saxonilor şi a teutonilor…Dat fiind că suntem totuşi nişte francofili şi francofoni notorii, sper că se va găsi cineva să remedieze lipsa (vai, ruşinoasă!) a Franţei de pe această listă…

Să începem cu America, ţara tuturor posibilităţilor…Aşadar, în S.U.A. activează următorii profesori:

1) David Halperin, anglist, la Department of English, University of Michigan; autor, printre altele, al cărţilor One Hundred Years of Homosexuality (Routledge, 1990) şi Saint Foucault. Towards a Gay Hagiography (Oxford University Press, 1995). După cum reiese şi din titlurile cărţilor, e un discipol înfocat al lui Foucault. http://www.lsa.umich.edu/english/people/profile.asp?ID=254

2) Mark D. Jordan, teolog catolic, specialist în Toma d’Aquino, predă la Divinity School, Harvard; a scris The Invention of Sodomy in Christian Theology (The University of Chicago Press, 1997)

http://www.hds.harvard.edu/news/pr/Jordan.html

3) Lillian Faderman, filolog, predă la California State University, autoarea unui studiu foarte cunoscut intitulat Surpassing the Love of Men. Romantic Friendship and Love between Women from the Renaissance to the Present (Morrow, 1981) http://www.lillianfaderman.net/

4) Judith Butler, filosof, momentan se află la Berkley, University of California; ar trebui, de fapt, să stea în capul listei, fiindcă e, probabil, cea mai celebră persoană care activează în domeniul gay studies la ora actuală…În fine, mai corect ar fi să spunem queer studies, fiindcă în cartea ei Gender Trouble (Routledge, 1990) se pun bazele acestei noi teorii. Cartea a apărut şi în limba română (Genul – un măr al discordiei, Ed. Univers 2000, trad. Bogdan Ciubuc, postfaţă Andreea Deciu) şi face parte din „bibliografia obligatorie” a domeniului…Recunosc, e greu de citit din cauza stilului alambicat; de altfel, doamna Butler a primit un premiu la Bad Writing Contest şi nu degeaba… http://rhetoric.berkeley.edu/faculty_bios/judith_butler.html

5) Camille Paglia, istoric al culturii, feministă, profesoară la University of the Arts, Philadelphia; a scris, printre altele, Sexual Personae: Art and Decadence from Nefertiti to Emily Dickinson (Yale University Press, 1990). A purtat câteva polemici cu Judith Butler căreia îi reproşează lipsa culturii clasice. De asemenea, nefiind prea entuziasmată de teoriile lui Michel Foucault, l-a criticat aspru pe discipolul acestuia, David Halperin. http://web.archive.org/web/20080211100400/www.randomhouse.com/pantheon/paglia/

6) Teresa de Lauretis, feministă, specialistă în queer studies, predă „history of consciousness”  în cadrul unui program doctoral interdisciplinar de la University of California, Santa Cruz; scrie în engleză şi în italiană. Exemple de cărţi: Sui generis. Scritti di teoria femminista (Trans. Liliana Losi. Milan: Feltrinelli, 1996); The Practice of Love: Lesbian Sexuality and Perverse Desire ( Bloomington: Indiana University Press, 1994). http://www.cddc.vt.edu/feminism/Lauretis.html

7) Ralph J. Hexter, profesor de literatură clasică, deţine de cinci ani şi o funcţie administrativă: preşedinte al Hampshire College http://www.hampshire.edu/offices/497.htm. Lui îi mulţumeşte răposatul John Boswell pentru ajutorul preţios acordat în redactarea monumentalei lucrări: Christianity, Social Tolerance and Homosexuality. Deşi nu are o activitate ştiinţifică explicită în domeniul gay sau queer studies, Hexter poate fi numit pe drept cuvânt un “gay scholar” din moment ce e unul dintre puţinii rectori de universităţi americane care-şi trăieşte deschis homosexualitatea (recent s-a căsătorit cu partenerul său de viaţă).

În sfârşit, ar trebui menţionat istoricul George L. Mosse (1918-1999), care a lăsat o moştenire importantă, nu doar intelectuală, ci şi…financiară. A donat o parte din fabuloasa avere a părinţilor săi Universităţii Wisconsin, la care a predat până în ultimii ani ai vieţii, punând bazele unui fond de burse pentru tinerii istorici. În cadrul acestui program se oferă burse şi celor care se ocupă de LGBT studies http://history.wisc.edu/mosse/fellowships/lgbt_fellowships.htm. Despre cărturarul evreu, originar din Berlin, sunt multe de spus şi nu poate fi expediat  în două vorbe. A scris enorm… Merită citite mai ales cărţile lui despre fascism: Toward the Final Solution: A History of European Racism, 1978, Nationalism and Sexuality: Respectability and Abnormal Sexuality in Modern Europe, 1985, The Image of Man: The Creation of Modern Masculinity, 1996, precum şi autobiografia Confronting History, 2000. Pe măsură ce îşi accepta homosexualitatea, scrierile lui deveneau mai îndrăzneţe şi mai incitante.

În Marea Britanie  avem:

1)      Jonathan Dollimore, sociolog,  profesor la University of York şi University of Sussex, a înfiinţat la Sussex Centre for the Study of Sexual Dissidence (http://www.sussex.ac.uk/cssd/ ) . A scris Sexual Dissidence: Augustine to Wilde, Freud to Foucault (Clarendon Press, 1991)

2)      Alan Sinfield, colegul lui Dollimore, specialist în teatru englez, autor al studiului Out on Stage: Lesbian and Gay Theater in the Twentieth Century (Yale University Press, 1999)

În Germania

…nu mai există, din păcate, nici Fundaţia August von Platen, care sponsoriza cercetările literare pe tematica homosexualităţii, nici revista FORUM. Homosexualität und Literatur, unde încă din anii 80 au apărut nenumărate articole deosebit de interesante. Profesorul Wolfgang Popp de la Universitatea din Siegen, care se ocupa de ambele institutţii culturale, a ieşit la pensie şi nu se implică momentan decât într-o asociaţie de educaţie civică (ZFK Siegen http://diegesellschafter.de/filmfestival/partner/info/stadtkoordinator.php?cid=361&ffseason=3&z1=1255103369&z2=8f973b7dbfb931170ababb89f5d6b3de& )

Totuşi, mai conduce doctorate, iar finanţarea pentru un eventual proiect ar putea veni de la alte fundaţii (în special Fundaţia Heinrich Böll) sau chiar de la DAAD (Serviciul German de Schimb Interacademic).

Confratele mai tânăr al profesorului Popp, Prof. Dr. Gerhard Härle (http://www.ph-heidelberg.de/wp/haerle/ ), e decanul Facultăţii de Pedagogie din Heidelberg şi nu conduce doctorate în domeniul gay&lesbian studies, e însă foarte amabil şi poate da sugestii utile celor care-i solicită sprijinul (vorbesc din experienţă proprie J). A scris mult despre tema homosexualităţii în opera celor doi Mann (tata&fiul).

Foarte activ şi după pensionare este Prof. Dr. Dr. Rüdiger Lautmann, sociolog şi jurist (http://www.lautmann.de/ ). Mai predă încă la Universitatea din Bremen, colaborează cu Institutul de Sociologie din Hamburg (ISIP), e co-editor la publicaţia americană Journal of Homosexuality. Este o autoritate în domeniul sociologiei generale şi a jurisprudenţei, iar de aşa-zisele „Homo-Studien”, cum se cheamă ele în Germania, se ocupă încă din anii 70.

Foarte harnic este şi Prof. Dr. Bernd-Ulrich Hergemöller, de la Universitatea din Hamburg (http://www.hergemoeller.de/index.shtml ), istoric, medievist, autor al unui lexicon biografic foarte interesant: Mann für Mann, Suhrkamp 2001. Cu o introducere serioasă şi un aparat critic impresionant, lexiconul adună laolaltă personaje foarte diverse, din Evul Mediu până în zilele noastre, care, dintr-un motiv sau altul, pot fi suspectate de homosexualitate. Condiţia de includere în lexicon este să fii bărbat, neamţ şi…să fi murit deja. Efortul lui Hergemöller e apreciabil, cartea e extrem de bine documentată şi, pe alocuri, foarte umoristică.

Acum câteva zile l-am pierdut pe Gert Mattenklott (1942-2009) L L Requiescat in pace…un germanist foarte valoros, fost profesor la Berlin şi colaborator constant al publicaţiei evocate mai sus (FORUM). La Berlin mai lucrează şi profesorul Hartmut Böhme care a scris foarte mult (şi foarte bine) despre „homosexualitate şi literatură“. Dacă mi-e îngăduită şi o mică bârfă, despre Böhme se spune că ar fi hetero, iar despre Mattenklott, deşi era însurat, se zvonea că e gay. Oricum ar fi, cei doi au merite serioase în domeniul care ne interesează.

În Austria, ţara mea preferată, n-am identificat prea multe personalităţi academice out L…Există totuşi o doamnă politolog, Dr. Gudrun Hauer, care, deşi n-are gradul de profesor, mai ţine câte un curs la Universitatea din Viena (http://www.meinprof.at/uni/prof/1438/kurse )

De asemenea, tot de la Viena se trage şi Hanna Hacker, sociolog, specializată în cultural& postcolonial studies. Nu ştiu unde mai activează în momentul de faţă, dar acum câţiva ani preda la Central European University din Budapesta. Preocupările ei se îndreaptă spre interconexiunile dintre race/gender/sexuality. Mai multe amănunte:  http://www.inst.at/bio/hacker_hanna.htm

În fine, în Spania, situaţia e destul de interesantă…Primul nume care-mi vine în minte e Angel Sahuquillo, autorul unei cărţi foarte frumoase: Federico Garcia Lorca Y La Cultura De La Homosexualidad: Lorca, Dali, Cernuda, Gil-Albert, Prados Y La Voz Silenciada Del Amor Homosexual (1985) (există şi o versiune în engleză). Ştiu că la un moment dat preda la Universitatea din Stockholm, dar acum i-am pierdut urma.  

Olga Viñuales (autoare a cărţii Identidades Lesbicas, 2000; vezi şi http://www.telefonica.net/web2/ferrannetolga/ferran_olga/ ) şi Oscar Guasch sunt doi antropologi care lucrează la Universitatea din Barcelona.

Tot în Spania apare şi o publicaţie foarte serioasă: Reverso (http://www.reverso.org/reversorevista.htm ), la care colaborează şi autori din alte ţări (ocazional apar şi materiale în engleză).

Şi, în sfârşit, Italia se mândreşte cu un filosof important, Gianni Vattimo (http://www.giannivattimo.it/ ), teoretician al postmodernităţii, autorul sintagmei „gândire slabă”, prin care înţelege un tip de cunoaştere survenit după „moartea lui Dumnezeu”. Am spus cumva că Butler e cea mai celebră persoană de pe lista asta? Uitasem de Vattimo…În fine, notorietatea e mai puţin importantă. Vattimo e un gânditor demn de luat în seamă, din care s-a tradus mult şi în română (Ştefania Mincu, în colecţia Biblioteca Italiană a Ed. Pontica). Au apărut, aşadar, şi la noi: Societatea transparentă, Sfârşitul modernităţii, Dincolo de subiect, Aventurile diferenţei, Etica interpretării. Homosexualitatea e relevantă mai cu seamă în atitudinile politice ale lui Vattimo.

Ar fi foarte frumos dacă cititorii acestui articol s-ar simţi îndemnaţi să caute şi ei pe cont propriu personalităţi academice din domeniul gay studies şi să completeze lista. Şi mai frumos ar fi dacă s-ar găsi câţiva oameni interesaţi să înceapă un proiect aici, în România…eh, vise…

Maria Irod