Ganduri pentru Anul Nou

Exista o anume “teroare” (sau hai sa-i spunem mai atenuat, “angoasa”) a termenelor din calendar. Cand se termina un an, o irezistibila forta impersonala – constiinta colectiva, supraeul? – te indeamna la bilant. E o fatalitate a fiintei noastre moderne, inlantuite de scurgerea lineara a timpului. Inevitabil te intrebi: ce am infaptuit in anul care a trecut? Sunt mai bun, mai fericit – sau mai concret: mai sanatos, mai bine imbracat, mai multumit de viata sentimentala – decat eram cu ceva vreme in urma? Cat am progresat cu lucrul meu? Castig mai mult decat acum 5 ani? Sau, in cazul profesiilor liberale: cate pagini am scris, cate piese am compus, cate lucrari am finalizat? O presiune a “productivitatii” si o manie a cuantificarii pune stapanire si pe cea mai “detasata” persoana.

In fine, nu-mi propun sa speculez pe aceasta tema…O intrebare cat se poate de actuala pentru multi dintre noi, desi cu un oarecare aer de generalitate, poate fi: sunt mai rezistent la homofobie? Imi mai creste pulsul cand citesc ineptiile Noii Drepte? Simt ca ma sufoc cand vecinul (sau ruda, sau asa-zisul “prieten” de familie) isi expune cu nonsalanta in fata mea opiniile despre homosexualii care trebuie reeducati in puscarii sau azile? Ma inrosesc ca racul (respectiv albesc ca varul) cand un coleg de serviciu face vreo gluma in doi peri despre “poponari” sau “limbiste” pe care o interpretez imediat ca aluzie? Marturisesc ca nu pot sa raspund hotarat negativ la aceste intrebari. Oameni suntem…In schimb mi se tot intampla ceva de la o vreme incoace, ceva care nu are de a face cu “obiectivele” si “angajamentele” pentru un nou an, o schimbare lenta si semi-constienta…Nu generalizez, “nu stiu altii cum sunt”, dar pentru mine e cert un lucru benefic, care sper sa se amplifice si sa se consolideze anul acesta si in anii care vin…

Intai sa facem un mic bilant international al lui 2011. In ceea ce priveste “drepturile omului pentru minoritatile sexuale”, ca sa ma exprim in jargonul juridic, nu s-au inregistrat progrese deosebite. E drept, la 17 iunie, O.N.U. a adoptat o rezolutie in care a inclus si “orientarea sexuala” ca factor ce poate duce la discriminare grava. (Am mai scris aici despre opozitia intampinata de rezolutie din partea unor tari musulmane, dar, vai, si …a Vaticanului!!). E insa mai mult un act cu valoare simbolica, fiindca nu are putere de interventie in cazuri concrete (de exemplu, nu poate opri o executie in Iran). In rest, vestile nu sunt dintre cele mai bune: in Malaysia exista propuneri de inasprire a legislatiei anti-homosexuale, in Ecuador se deschid tot mai multe clinici in care femeile sunt detinute si “tratate” de homosexualitate prin viol, infometare etc. (vezi site-ul ILGA: www.ilga.org). “Primavara araba”, desi a insemnat caderea unor dictatori, a adus pe val grupari islamiste ultra-conservatoare. Iar in tarile democratice iau amploare miscarile homofobe de tip “Alianta familiilor” sau “Ex-Gay-Movement”.

Ce vreau sa spun cu asta? Din exterior ne vin si bune si rele. E normal sa ne dorim sa primeze binele si chiar sa luptam pentru asta. Numai ca “militantismul”, atitudinea care cauta sa modifice ceva in plan exterior, esueaza lamentabil daca nu e sustinuta de o forta interioara. Suna a cliseu si toata lumea o sa cada imediat de acord ca asa este. Numai ca pana cand intelegi cu adevarat acest lucru pot trece ani. Imi aduc aminte cum ma enervam cand anumiti “intelepti” din anturaj imi spuneau sa nu mai combat mentalitati invechite ca oricum n-o sa schimb eu lumea, eventual o sa-mi atrag antipatii, ba chiar “oprobriul public”… De fapt nici eu nici ei nu vedeam lucrurile in lumina potrivita. Cheia este un individualism asumat in profunzimea lui. Evident ca asta nu inseamna pasivitate, indiferenta si camuflaj las. Nu inseamna sa ne pierdem urma in turma, sa nu iesim din rand ca nu cumva sa fim depistati si pusi la zid. Inseamna doar o schimbare de accent:  munca interioara, de transformare personala in bine trebuie sa primeze, nu schimbarea celorlalti. Inseamna sa intelegem de fapt ceea ce predica toate religiile si sistemele spirituale, in limbaj crestin sa vedem barna din ochiul nostru, nu paiul din ochiul fratelui. E greu, dar din ce in ce mai tare ma conving ca e singura cale demna de urmat…

Ce sa faca oare cei marcati de “existentielles Aussenseitertum”, dupa vorba lui Hans Mayer, adica de “marginalitate existentiala”, cei care au din nastere o trasatura care ii stigmatizeaza in ochii majoritatii? Cum sa tina ei piept tavalugului de rautate, ignoranta si ura? Tot lucrand asupra lor insile, as spune. Nu poti sa iesi la lumina (“din dulap”, cum se spune), daca in sinea ta te simti vinovat, confuz, nesigur pe ideile si sentimentele tale. Fiecare trebuie sa lucreze cu sine, in felul lui, fiindca retete universale nu exista. Unii, cei care au vocatie pentru asa ceva, pot, bunaoara, sa-si propuna sa citeasca toate scrierile pe care-si bazeaza homofobii argumentele si inca pe atat. Cultura marginalului trebuie sa depaseasca cu mult pe cea a majoritarului. Altii pot, pur si simplu, sa traiasca in acord cu propria individualitate, sa stabileasca relatii personale armonioase, sa-si asculte “vocea interioara” fara sa se abata de la principii morale ferme. E greu sa arunci cu pietre intr-o persoana care te infrunta demn, te priveste in ochi si isi apara cu fermitate si eleganta (fara agresivitate si stridenta) propriul proiect de viata. Ideile nu au valoare daca nu sunt sustinute de personalitatea celui care le emite. Iar daca nici exemplele pozitive nu-i pot schimba pe homofobi, asta nu mai e treaba noastra…Fiecare cu pacatul lui.

Ce-mi doresc pentru 2012? Sa nu mai vad la eventualele dezbateri televizate din preajma marsului gay vreun homosexual timorat, incapabil sa lege doua vorbe coerente, incercand disperat sa se justifice in fata discursului dezinvolt al liderului Noii Drepte. In ceea ce ma priveste, imi doresc sa continuu ce am inceput, in stilul meu si in ritmul propriu. Si, evident, sa vad mai ales pacatele mele si mai putin pe ale altora.

Iar pentru ca orice adevar de natura moral-spirituala are tendinta perversa de a se transforma in dogma, precizez ca tot ce am scris aici nu sunt decat ganduri personale si nicidecum sfaturi.

In final, si in fond, doresc tuturor pasi importanti pe calea individuatiei!

Maria

Advertisements

Nu-mi amintesc

         Nu-mi amintesc mai nimic. Ultima data a fiecarui lucru, ultima traire a fiecarei complicitati. Ultimul film vazut impreuna. Ultima masa, ultima carte citita impreuna seara inainte de culcare. Ultima data cand ne-am atins frumos. Cand mi-ai zambit ultima oara cu tot sufletul? Nu stiu…Cand ne-am bucurat ultima oara de un peisaj? Sa fi fost cerul? Nu-mi amintesc. Oamenii isi amintesc ce ii raneste si ti-as putea descrie ultima furie descarcata din plin in mine. Dar ultima tandrete nu mi-o amintesc…Care este ultimul cadou pe care ti l-am oferit? Parca de ziua ta…dar nu-mi amintesc ce. Imi amintesc in schimb cum de ziua mea repetai intruna si deranjant ca ma iubesti. As fi vrut sa taci atunci, mi se parea prea mult si prea fortat. Nu stii, dar as fi vrut multa tacere cu sens. Cuvintele ma iritau. Cine a spus ultima oara “noapte buna”? Care a fost ultima melodie ascultata impreuna? Nu stiu, nu-mi amintesc…Nu mai stiu cand am simtit pentru ultima oara ca imi esti draga fara indoieli si fara tresariri. Imi amintesc in schimb adevarul ciopartit si spart in sute de cioburi in care ma oglindeam. Nu mai eram de mult timp cu tine. Oamenii ar trebui sa se desparta tacuti. Ce tot avem de impartit cand nu mai e nimic de impartit? Nici tu, nici eu nu mai eram acolo, cu noi. La cine tipam? Pe cine judecam?

Ultimul ras…nu mi-l amintesc. Ultima plimbare prin Cismigiu…nu o mai stiu. Ultima fantezie…e prea tarziu sa mi-o mai amintesc. Ultimul vis? Parca…nu, nu este acela. Traim totul in preajma mortii. Avea dreptate Sebastian in “De 2000 de ani”, avea dreptate:” ramanem vesnic alaturi de ce se intampla, putin mai sus, putin mai jos de lucruri, niciodata insa in miezul lor. Ca lasam sentimentele si evenimentele pe jumatate neterminate, sa atarne dupa noi, nedesavarsite. Ca rugurile sufletesti pe care am ars s-au stins la jumatate.”

Astazi nu-mi mai amintesc si cand intalnesc pe cineva ma intreb ce imi voi mai aminti…

Curg

          Este 12 noaptea…tarziu, dar nu foarte pentru tipul meu de insomnie. De altfel, cat a fost mama la mine am dormit de la 23. Azi baut trei cani de cafea, deci nu e de mirare…nu am nimic de spus, nimic de scris. Nicio dezamagire, niciun homofob, nicio tresarire de orgoliu, nu am spaime, nu am nevoi urgente, nu ma doare, nu scrasnesc din dinti, nu am nimic cu nimeni. Mi se zambeste, mi se vorbeste, mi se cauta de bine, nu ma plictisesc, nu am drame, nu m-am despartit de nimeni, nu ma cert cu nimeni, seara citesc sau…( treaba mea), nu ma bate nimeni la cap. As pleca undeva prin Africa, doar atat. De ce Africa? Ei, nu stiu, asa mi-a venit. Nu am, prin urmare, nici alegeri bine conturate. Nu caut totul, nu tanjesc, nu mai regret, nu am nimic de reprosat nimanui. Nu am complexe, nu ma uit prea des la ceas, nu am termene limita. Site-urile nu ma mai deranjeaza, fiindca nu mai intru sau intru rar. Dar nu sa caut, nu e nevoie:). Nu ma injura nimeni, nu ma critica nimeni, nu barfesc, nu ma bag, nu caut nod in papura. Nu sunt singura, nu problematizez situatii, nu ridic prea multe semne de intrebare…ah, da semne ca vine adevarata toamna. Asta e de bine…

Sunt un rau…curg.

Maya