Ganduri pentru Anul Nou

Exista o anume “teroare” (sau hai sa-i spunem mai atenuat, “angoasa”) a termenelor din calendar. Cand se termina un an, o irezistibila forta impersonala – constiinta colectiva, supraeul? – te indeamna la bilant. E o fatalitate a fiintei noastre moderne, inlantuite de scurgerea lineara a timpului. Inevitabil te intrebi: ce am infaptuit in anul care a trecut? Sunt mai bun, mai fericit – sau mai concret: mai sanatos, mai bine imbracat, mai multumit de viata sentimentala – decat eram cu ceva vreme in urma? Cat am progresat cu lucrul meu? Castig mai mult decat acum 5 ani? Sau, in cazul profesiilor liberale: cate pagini am scris, cate piese am compus, cate lucrari am finalizat? O presiune a “productivitatii” si o manie a cuantificarii pune stapanire si pe cea mai “detasata” persoana.

In fine, nu-mi propun sa speculez pe aceasta tema…O intrebare cat se poate de actuala pentru multi dintre noi, desi cu un oarecare aer de generalitate, poate fi: sunt mai rezistent la homofobie? Imi mai creste pulsul cand citesc ineptiile Noii Drepte? Simt ca ma sufoc cand vecinul (sau ruda, sau asa-zisul “prieten” de familie) isi expune cu nonsalanta in fata mea opiniile despre homosexualii care trebuie reeducati in puscarii sau azile? Ma inrosesc ca racul (respectiv albesc ca varul) cand un coleg de serviciu face vreo gluma in doi peri despre “poponari” sau “limbiste” pe care o interpretez imediat ca aluzie? Marturisesc ca nu pot sa raspund hotarat negativ la aceste intrebari. Oameni suntem…In schimb mi se tot intampla ceva de la o vreme incoace, ceva care nu are de a face cu “obiectivele” si “angajamentele” pentru un nou an, o schimbare lenta si semi-constienta…Nu generalizez, “nu stiu altii cum sunt”, dar pentru mine e cert un lucru benefic, care sper sa se amplifice si sa se consolideze anul acesta si in anii care vin…

Intai sa facem un mic bilant international al lui 2011. In ceea ce priveste “drepturile omului pentru minoritatile sexuale”, ca sa ma exprim in jargonul juridic, nu s-au inregistrat progrese deosebite. E drept, la 17 iunie, O.N.U. a adoptat o rezolutie in care a inclus si “orientarea sexuala” ca factor ce poate duce la discriminare grava. (Am mai scris aici despre opozitia intampinata de rezolutie din partea unor tari musulmane, dar, vai, si …a Vaticanului!!). E insa mai mult un act cu valoare simbolica, fiindca nu are putere de interventie in cazuri concrete (de exemplu, nu poate opri o executie in Iran). In rest, vestile nu sunt dintre cele mai bune: in Malaysia exista propuneri de inasprire a legislatiei anti-homosexuale, in Ecuador se deschid tot mai multe clinici in care femeile sunt detinute si “tratate” de homosexualitate prin viol, infometare etc. (vezi site-ul ILGA: www.ilga.org). “Primavara araba”, desi a insemnat caderea unor dictatori, a adus pe val grupari islamiste ultra-conservatoare. Iar in tarile democratice iau amploare miscarile homofobe de tip “Alianta familiilor” sau “Ex-Gay-Movement”.

Ce vreau sa spun cu asta? Din exterior ne vin si bune si rele. E normal sa ne dorim sa primeze binele si chiar sa luptam pentru asta. Numai ca “militantismul”, atitudinea care cauta sa modifice ceva in plan exterior, esueaza lamentabil daca nu e sustinuta de o forta interioara. Suna a cliseu si toata lumea o sa cada imediat de acord ca asa este. Numai ca pana cand intelegi cu adevarat acest lucru pot trece ani. Imi aduc aminte cum ma enervam cand anumiti “intelepti” din anturaj imi spuneau sa nu mai combat mentalitati invechite ca oricum n-o sa schimb eu lumea, eventual o sa-mi atrag antipatii, ba chiar “oprobriul public”… De fapt nici eu nici ei nu vedeam lucrurile in lumina potrivita. Cheia este un individualism asumat in profunzimea lui. Evident ca asta nu inseamna pasivitate, indiferenta si camuflaj las. Nu inseamna sa ne pierdem urma in turma, sa nu iesim din rand ca nu cumva sa fim depistati si pusi la zid. Inseamna doar o schimbare de accent:  munca interioara, de transformare personala in bine trebuie sa primeze, nu schimbarea celorlalti. Inseamna sa intelegem de fapt ceea ce predica toate religiile si sistemele spirituale, in limbaj crestin sa vedem barna din ochiul nostru, nu paiul din ochiul fratelui. E greu, dar din ce in ce mai tare ma conving ca e singura cale demna de urmat…

Ce sa faca oare cei marcati de “existentielles Aussenseitertum”, dupa vorba lui Hans Mayer, adica de “marginalitate existentiala”, cei care au din nastere o trasatura care ii stigmatizeaza in ochii majoritatii? Cum sa tina ei piept tavalugului de rautate, ignoranta si ura? Tot lucrand asupra lor insile, as spune. Nu poti sa iesi la lumina (“din dulap”, cum se spune), daca in sinea ta te simti vinovat, confuz, nesigur pe ideile si sentimentele tale. Fiecare trebuie sa lucreze cu sine, in felul lui, fiindca retete universale nu exista. Unii, cei care au vocatie pentru asa ceva, pot, bunaoara, sa-si propuna sa citeasca toate scrierile pe care-si bazeaza homofobii argumentele si inca pe atat. Cultura marginalului trebuie sa depaseasca cu mult pe cea a majoritarului. Altii pot, pur si simplu, sa traiasca in acord cu propria individualitate, sa stabileasca relatii personale armonioase, sa-si asculte “vocea interioara” fara sa se abata de la principii morale ferme. E greu sa arunci cu pietre intr-o persoana care te infrunta demn, te priveste in ochi si isi apara cu fermitate si eleganta (fara agresivitate si stridenta) propriul proiect de viata. Ideile nu au valoare daca nu sunt sustinute de personalitatea celui care le emite. Iar daca nici exemplele pozitive nu-i pot schimba pe homofobi, asta nu mai e treaba noastra…Fiecare cu pacatul lui.

Ce-mi doresc pentru 2012? Sa nu mai vad la eventualele dezbateri televizate din preajma marsului gay vreun homosexual timorat, incapabil sa lege doua vorbe coerente, incercand disperat sa se justifice in fata discursului dezinvolt al liderului Noii Drepte. In ceea ce ma priveste, imi doresc sa continuu ce am inceput, in stilul meu si in ritmul propriu. Si, evident, sa vad mai ales pacatele mele si mai putin pe ale altora.

Iar pentru ca orice adevar de natura moral-spirituala are tendinta perversa de a se transforma in dogma, precizez ca tot ce am scris aici nu sunt decat ganduri personale si nicidecum sfaturi.

In final, si in fond, doresc tuturor pasi importanti pe calea individuatiei!

Maria

Advertisements

Ce inseamna persoana potrivita?

Ce-nseamna sa te indragostesti de persoana nepotrivita? Voi stiti? Si cum va dati seama? Ca doar atunci cand intri in relatie cu cineva, nu stii nici daca e potrivita, nici daca va dura, nici daca e ceea ce tu cauti. A te indragosti este una, a intra intr-o relatie este alta. Nu este asa ca intram in relatii si fara sa ne indragostim? Sperand ca ne vom indragosti. Sau lasand lucrurile sa evolueze spre indragosteala. Crezand ca ne place si daca ne place, ne vom si indragosti. Si indragostirea vine sau nu vine.

Dar sa presupunem ca ne indragostim. De la inceput sau pe parcurs? Fiindca daca indragostirea este de la inceput, sa-ti dai seama ca este persoana nepotrivita e mult mai plauzibil. Nu ai avut timp sa te edifici, sa o cunosti. Daca te indragostesti pe parcurs, inseamna ca ceva din ea ti se potriveste si te atrage, mai mult decat atractia fizica sau chimica. Dar nici asta nu este o garantie, nici apropierea treptata nu asigura potrivirea. Poate merge bine cateva luni, un an, doi, apoi sa iti dai seama ca ceva va separa, ca lucruri trecute cu vederea explodeaza. Inseamna ca am fost potrivite doar pentru cativa ani sau cateva luni? Cand doi oameni se potrivesc, se potrivesc si atat. Relatii de ani de zile se termina urat, de parca oamenii aceia nu ar fi fost potriviti niciodata. Nici relatiile incepute pasional, nici cele care evolueaza treptat nu asigura succesul. Stim relatii incepute brusc si pasional si sfarsite prost, asa cum exista numeroase relatii dezvoltate incet si esuate lamentabil.

Ma intreb cum iti dai seama cand cineva este potrivit? Avem aceleasi viziuni asupra relatiei? Comunicam bine? Ne potrivim sexual? Iti da liniste interioara? Te simti in largul tau in prezenta ei? Ai incredere in ea? Toate la un loc? Eu cred ( de fapt, am convingerea) ca acolo unde lucrurile nu sunt lasate sa curga, concluziile sunt fortate. Cand cineva isi ridica singur bariere, cand se teme, cand actioneaza conform prejudecatilor, relatia nu este lasata sa curga, iar cei doi implicati nu se pot vedea asa cum sunt. Evident, cineva isi lasa garda jos fiindca celalalt este potrivit sa i-o dea jos, dar o relatie care incepe cu formulari de genul:” noi nu vom ramane impreuna” sau ” eu nu am renuntat la ideea de a fi cu un barbat”, sau ” mi-e teama de ce vor spune vecinii sau prietenii”, este clar ca nu exista un drum liber si frumos. A te indragosti presupune a-l dori numai pe celalalt, a spune ca mai exista loc si pentru altii/altele, deja impotmoleste un drum, nu-l lasa sa curga. Naste frustrari, temeri, suspiciuni. Persoana respectiva este nepotrivita sau doar viziunea ei de moment asupra relatiilor este nepotrivita? Sa presupunem ca ea nu doreste o relatie adevarata. Sa presupunem. Fiindca este bi, fiindca se teme, fiindca nu are timp, etc. Tu doresti. Si relatia continua. Asa…amestecat. Evident, se nasc diverse conflicte. De asteptari. Dar asta nu arata ca cele doua persoane in sine sunt nepotrivite, ci viziunile lor asupra vietii si asupra relatiilor.

Sa presupunem ca viziunile coincid si cele doua persoane se indragostesc. Dar se despart un an mai tarziu. Fiindca una a gasit pe altcineva sau au aparut probleme. Au fost potrivite sau nu? Fiindca pana la un punct totul parea ok, nu? Pe parcursul relatiei isi spun ” am gasit ce cautam” si la final ” nu a fost ce-mi trebuia.” Au fost potrivite sau nu?

Exista semne pe parcursul unei relatii care duc la ideea ca suntem nepotrivite? De ce partenerii se incapataneaza sa mearga mai departe? Semnele sunt de obicei clare: nu te simti iubita, inteleasa, respectata, mai multe conflicte decat armonie. La inceput stimulatoare probabil, apoi o povara.

Sa presupunem ca nu exista semne. Totul pare ok. Si intr-o zi esti informata ca nu te mai iubeste, ca si-a gasit pe altcineva sau descoperi tu asta. Tu credeai ca va impacati pe bune si cand colo, ea avea mintea in alta parte.

Din toate astea, eu nu inteleg decat ca este o chestiune de noroc, de soarta, de destin. Nu exista reteta. Nu am vorbit din experienta personala in toate cazurile, dar stiu ce se intampla.

In prezent am o relatie ( acum doua zile am implinit o luna) si este prima din vara lui 2008 pe care o simt curgand. Nu am cautat-o, a venit de la sine. Cu totul neasteptat.Evident, este prematur sa trag concluzii, dar stiu cum au fost relatiile precedente si semnele ascunse in prima luna de intalniri. Nu am semnat contracte, nu ne-am facut planuri, nu am vorbit despre viitor, dar curge zilnic fara nicio discutie tensionata. Nu exista oscilatii, nu ne punem problema ce va fi, nu ne intrebam ce vor spune ceilalti, fiindca se intelege de la sine ca ne protejam reciproc. Nu ezit sa o sun si viceversa, nu ne punem problema cat va dura, de aceea este un drum frumos, care nu se izbeste de nimic. Nu ne conditionam, nu ne impunem nimic, ea iese cu cine doreste, eu cu cine doresc, dar stim ca nu dorim pe altcineva. ( credeti-ma, sunt cazuri destule in care chiar din prima luna se mai intalnesc si cu altele).

Cat va dura? Suntem potrivite? Habar nu am, iar daca un clarvazator ar veni sa-mi spuna raspunsul, l-as refuza. Imi place sa traiesc in voia valului, in libertatea fiintei mele. Traiesc prezentul si imi place sa fiu cu ea, fiindca ma simt bine. Atat si nimic mai mult. Ca se va sfarsi maine, peste o luna, peste un an, peste trei, nu stiu. Dar eu traiesc momentul fara sa ma intreb, fara sa problematizez, fara sa imi pun piedici. Si ea face la fel, de aceea curge. Evident, nu doar pentru asta curge, ci si fiindca suntem la acelasi nivel intelectual, iar sexual:) nu mai spun…cu un marte conjunctie venus, ce ar fi putut sa iasa? ( asta doar pentru cunoscatori). Lucreaza intr-un domeniu artistic si rezonam puternic la acest nivel.

Recunosc, mi-e teama uneori. De acea nepotrivire brusca, de acea plictiseala cazuta din cer ( a mea sau a ei) de situatii imprevizibile, adica de evolutia mai mult sau mai putin fireasca a lucrurilor. Dar…ce-as putea face? Sa ma limitez la aventuri? La indragostiri de moment? Sa imi daruiesc corpul cuiva caruia nu ii pasa cu adevarat de mine? Mi-a placut o replica dintr-un film a unei tipe catre un tip care o voia la pat:” Auzi, ma iubesti? Stii ce ma face fericita? Atunci cum iti permiti sa ma calaresti?”

Invat din mers, nu stiu mare lucru. Cred insa ca teama si iubirea nu au loc impreuna. Iar o relatie evolueaza fiindca lucrurile sunt lasate sa curga, uneori nu destinul pune piedici, nici vreo forta nevazuta, ci chiar oamenii, cei doi, sau unul dintre cei doi implicati. Apoi da vina pe nepotrivire sau destin.

 Cuvantul acestei primaveri ( care a venit, in sfarsit) este pasiune:)

Maya

Nu-mi amintesc

         Nu-mi amintesc mai nimic. Ultima data a fiecarui lucru, ultima traire a fiecarei complicitati. Ultimul film vazut impreuna. Ultima masa, ultima carte citita impreuna seara inainte de culcare. Ultima data cand ne-am atins frumos. Cand mi-ai zambit ultima oara cu tot sufletul? Nu stiu…Cand ne-am bucurat ultima oara de un peisaj? Sa fi fost cerul? Nu-mi amintesc. Oamenii isi amintesc ce ii raneste si ti-as putea descrie ultima furie descarcata din plin in mine. Dar ultima tandrete nu mi-o amintesc…Care este ultimul cadou pe care ti l-am oferit? Parca de ziua ta…dar nu-mi amintesc ce. Imi amintesc in schimb cum de ziua mea repetai intruna si deranjant ca ma iubesti. As fi vrut sa taci atunci, mi se parea prea mult si prea fortat. Nu stii, dar as fi vrut multa tacere cu sens. Cuvintele ma iritau. Cine a spus ultima oara “noapte buna”? Care a fost ultima melodie ascultata impreuna? Nu stiu, nu-mi amintesc…Nu mai stiu cand am simtit pentru ultima oara ca imi esti draga fara indoieli si fara tresariri. Imi amintesc in schimb adevarul ciopartit si spart in sute de cioburi in care ma oglindeam. Nu mai eram de mult timp cu tine. Oamenii ar trebui sa se desparta tacuti. Ce tot avem de impartit cand nu mai e nimic de impartit? Nici tu, nici eu nu mai eram acolo, cu noi. La cine tipam? Pe cine judecam?

Ultimul ras…nu mi-l amintesc. Ultima plimbare prin Cismigiu…nu o mai stiu. Ultima fantezie…e prea tarziu sa mi-o mai amintesc. Ultimul vis? Parca…nu, nu este acela. Traim totul in preajma mortii. Avea dreptate Sebastian in “De 2000 de ani”, avea dreptate:” ramanem vesnic alaturi de ce se intampla, putin mai sus, putin mai jos de lucruri, niciodata insa in miezul lor. Ca lasam sentimentele si evenimentele pe jumatate neterminate, sa atarne dupa noi, nedesavarsite. Ca rugurile sufletesti pe care am ars s-au stins la jumatate.”

Astazi nu-mi mai amintesc si cand intalnesc pe cineva ma intreb ce imi voi mai aminti…

Curg

          Este 12 noaptea…tarziu, dar nu foarte pentru tipul meu de insomnie. De altfel, cat a fost mama la mine am dormit de la 23. Azi baut trei cani de cafea, deci nu e de mirare…nu am nimic de spus, nimic de scris. Nicio dezamagire, niciun homofob, nicio tresarire de orgoliu, nu am spaime, nu am nevoi urgente, nu ma doare, nu scrasnesc din dinti, nu am nimic cu nimeni. Mi se zambeste, mi se vorbeste, mi se cauta de bine, nu ma plictisesc, nu am drame, nu m-am despartit de nimeni, nu ma cert cu nimeni, seara citesc sau…( treaba mea), nu ma bate nimeni la cap. As pleca undeva prin Africa, doar atat. De ce Africa? Ei, nu stiu, asa mi-a venit. Nu am, prin urmare, nici alegeri bine conturate. Nu caut totul, nu tanjesc, nu mai regret, nu am nimic de reprosat nimanui. Nu am complexe, nu ma uit prea des la ceas, nu am termene limita. Site-urile nu ma mai deranjeaza, fiindca nu mai intru sau intru rar. Dar nu sa caut, nu e nevoie:). Nu ma injura nimeni, nu ma critica nimeni, nu barfesc, nu ma bag, nu caut nod in papura. Nu sunt singura, nu problematizez situatii, nu ridic prea multe semne de intrebare…ah, da semne ca vine adevarata toamna. Asta e de bine…

Sunt un rau…curg.

Maya