Imnul comunitatii gay

Pentru cine nu a aflat deja: Loredana Groza  a lansat anul trecut piesa “Y.O.U”, considerata imnul comunitatii gay din Romania. La un moment dat o sa vedeti o pancarta pe care scrie:”Daca nu va plac persoanele gay, dati vina pe heterosexuali. Ei sunt cei care tot fac copii gay.” Tare! Melodia imi place.

 

Advertisements

Gay Opera

            Despre pasiunea nutrită de un număr impresionant de bărbaţi gay pentru muzica de operă s-a scris enorm şi s-a bârfit încă şi mai mult. În special fervoarea cu care aceşti împătimiţi ai genului îşi venerează divele preferate a prilejuit nenumărate comentarii şi speculaţii mai mult sau mai puţin psihanalitice. Dintre încercările relativ recente de analiză a fenomenului aş aminti eseul autobiografic al lui Wayne Koestenbaum, intitulat „Queen’s Throat. Opera, Homosexuality and the Mistery of Desire” şi  apărut în 1993 la New York. Autorul, profesor de literatură engleză la Yale, îşi analizează cu multă fineţe, rafinament cultural şi autoironie obsesia pentru operă şi, în special, pentru anumite dive. De la estetismul şi teatralitatea a la Oscar Wilde ca mărci comune culturii gay şi spectacolului de operă până la complexul de inferioritate al minoritarului, ce se transformă în perfecţionism elitist şi cult al geniului, şi, evident, la imaginea divei ca întruchipare a propriei feminităţi a adoratorului – mai toate explicaţiile posibile sunt conjurate, adoptate, criticate şi abandonate pe rând.
Textul lui Koestenbaum e fermecător tocmai pentru că dovedeşte că despre această realitate evidentă se pot spune multe, dar nu se poate afirma nimic cu certitudine. La fel cum orientarea sexuală în sine poate fi explicată plauzibil prin numeroase teorii, rămânând în fond un mister, şi pasiunea pentru operă a multor bărbaţi gay e un fapt cu multe nuanţe şi ipostaze. Fiecare poate găsi, prin introspecţie, o explicaţie unică, potrivită cu propria biografie; iar fiecare observator extern al fenomenului  poate zâmbi complice atunci când, la o privire mai atentă, descoperă în sala teatrului liric mai mulţi spectatori „speciali” decât s-ar aştepta.
În rest, fapte arhicunoscute vorbesc de la sine. De exemplu, adoraţia de care s-a bucurat Maria Callas din partea a trei mari regizori italieni, toţi gay, e bine documentată: Pier Paolo Pasolini a distribuit-o în rolul Medeei în filmul său cu acelaşi nume, iar între cei doi a existat o prietenie durabilă, Luchino Visconti a regizat numeroase spectacole în care a apărut Maria Callas, iar o anecdotă neconfirmată spune că i-ar fi dăruit chiar o rochie care aparţinuse mamei lui şi pe care nimeni altcineva nu avusese voie s-o atingă. În fine, Franco Zeffirelli a fost un prieten apropiat al divei căreia i-a dedicat în 2002 filmul biografic „Callas For Ever” (cu Fanny Ardant în rolul principal).

Cum stau oare lucrurile în cazul interpreţilor de operă? Există gay celebri şi pe scenă? Surprinzător sau nu, opera pare un domeniu mai conservator decât muzica pop şi există puţine vedete care şi-au făcut publică orientarea gay. O excepţie o constituie Patricia Racette, star al Metropolitan Opera din New York, şi partenera ei, Beth Clayton, tot cântăreaţă, dar mai puţin cunoscută. Din generaţia mai veche doar despre Brigitte Fassbaender (n. 1939) se poate afirma cu certitudine că este lesbiană. Nu întâmplător străluceşte în roluri travesti, cum ar fi Orfeo de Gluck, prinţul Orlofsky din „Liliacul” sau Octavian din „Rosenkavalier” de Richard Strauss.


Pe partea masculină există la fel de puţini artişti dispuşi să-şi declare orientarea gay. Eu nu cunosc decât trei exemple care nu mai sunt printre noi. Tenorul Max Lorenz (1901-1975) a fost un celebru interpret al lui Wagner, agreat de Hitler. Deşi homosexualitatea lui deranja partidul naţional-socialist, calităţile vocale şi protecţia lui Winifred Wagner, nora compozitorului, l-au ferit de persecuţii. Lorenz a fost căsătorit cu o evreică a cărei familie a scăpat de deportare graţie acestei înrudiri prin alianţă. De asemenea, Lorenz şi-a folosit influenţa pentru a salva câţiva prieteni evrei. În acest sens există un documentar interesant (în limba engleză) pe youtube.
Peter Pears (1910-1986) a fost un cunoscut tenor englez şi, în acelaşi timp, iubitul nu mai puţin cunoscutului compozitor Benjamin Britten. Ambii au fost înnobilaţi de regină.
Ivan Rebroff (1931-2008) e pseudonimul lui Hans-Rolf Rippert, un bas-bariton german care s-a profilat la un moment dat pe cântece populare ruseşti şi astfel a devenit cunoscut.
Cât despre compozitorii gay de muzică de operă, aici ar fi mult mai multe de spus, dar rămâne pe altă dată.

M.I

Lara Fabian spune “nu” discriminarii!

Pe 18 martie ma duc la concertul Larei Fabian:) de la Sala Palatului.
Iata o melodie care va va atrage atentia, cu siguranta. Melodia se numeste “La difference” si combate discriminarea, mai ales cea care vizeaza orientarea sexuala. Lara Fabian are o relatie de cativa ani cu Gerard Pullicino, cu atat mai mult mesajul ei este laudabil.

Milk. Pretul curajului (S.U.A, 2008)

            

                 milk-poster-sean-penn1                   Recent, pe marile ecrane bucureştene a putut fi urmărită cea mai nouă producţie a regizorului american Gus van Sant. Cu opt nominalizări la Academy Awards şi cu două premii – pentru cel mai bun scenariu, al lui Dustin Lance Black, şi cel mai bun actor în rol principal (Sean Penn) –, Milk. Preţul curajului este un film cu mari şanse de succes la publicul larg. Este prima încercare serioasă de a transpune povestea vieţii lui Harvey Milk – politician american şi activist pentru drepturile comunităţii gay, asasinat în 1978 – într-un film artistic. După documentarul din 1984, The Times of Harvey Milk, distins cu premiul Oscar, toate proiectele care reluau această temă au eşuat.

              Gus van Sant reuşeşte performanţa de a crea un film la graniţa dintre documentar şi ficţiune, care să îmbine densitatea şi acurateţea informaţiilor cu abordarea estetică a realităţii. Filmul începe cu imagini de arhivă, menite să contureze cadrul politic-ideologic al acţiunii. Momentul Stonewall e evocat succint prin secvenţe cu poliţişti care devastează baruri gay clandestine în America anilor ’60. Apoi ni se prezintă comunicatul de presă din 27 noiembrie 1978 care anunţă asasinarea primarului din San Francisco, George Moscone, şi a consilierului municipal Harvey Milk. Abia acum începe acţiunea propriu-zisă a filmului care urmăreşte ultimii opt ani de viaţă ai protagonistului, ani marcaţi de ascensiunea sa politică, dar şi de multă muncă, frământări, împliniri şi eşecuri.

Prima scenă, a întâlnirii cu viitorul său partener, Scott Smith (interpretat de James Franco), ne arată un Milk timid şi uşor blazat. La New York, în ziua când împlineşte 40 de ani, viitorul politician e un funcţionar modest, preocupat să nu iasă în evidenţă şi să nu-şi trădeze orientarea sexuală. La puţin timp, proaspătul cuplu Milk-Smith se mută la San Francisco în Castro – la vremea aceea o zonă proletară şi destul de conservatoare, care avea să devină însă în curând un celebru cartier gay – şi îşi deschide o mică afacere. Prejudecăţile vecinilor îi conving de necesitatea solidarităţii gay şi a luptei organizate pentru egalitate în drepturi. Treptat, Milk îşi descoperă veleităţile de organizator şi puterea de convingere, cu care reuşeşte să adune în jurul său numeroşi susţinători.

            Filmul surprinde foarte bine ritmul din ce în ce mai trepidant al vieţii duse de Milk şi schimbările profunde din personalitatea sa. Secvenţele se succedă rapid, imaginile sunt puternice şi se reţin, cu toate că păstrează o distanţă ce sugerează obiectivitatea documentară. În faza sa de „eliberare”, imediat după sosirea la San Francisco, Milk îşi lasă barbă şi părul lung, sfidând inclusiv la acest nivel, de suprafaţă, puritanismul mediului înconjurător. Apoi, după ce-şi găseşte calea, odată cu primele campanii electorale, revine la sobrietatea costumului clasic, în timp ce ideile lui devin tot mai îndrăzneţe. Camera zăboveşte uneori asupra chipului personajului central, evidenţiind cele mai fine variaţii de expresie. Aici se cuvine menţionat jocul excepţional al lui Sean Penn care reuşeşte de minune să intre în pielea personajului şi să concentreze în mimica sa mare parte din încărcătura emoţională a filmului.

            Un artificiu stilistic prezent încă de la început şi reluat pe parcurs – Milk la biroul său înregistrându-şi pe bandă, pentru posteritate, povestea vieţii – accentuează latura documentară a filmului. În plus, accentul cade pe activitatea politică a lui Harvey Milk. Viaţa sa privată nu este neglijată, dar nici explorată în profunzime. Totuşi, cele câteva sugestii sunt suficiente pentru a creiona un portret complex. Reiese că Milk a investit tot mai multă energie în politică, ceea ce a dus la eşecul relaţiei cu Smith şi, ulterior, la sinuciderea unui nou iubit, un tânăr naiv şi entuziast, dar şi destul de labil, care nu suportă ca Milk să fie acaparat aproape în întregime de activismul politic.

           Un personaj bine conturat este şi Dan White (Josh Brolin), de asemenea consilier municipal şi viitorul asasin al lui Milk şi al primarului Moscone. Dincolo de amănuntele reale – fost luptător în Vietnam, irlandez catolic şi conservator, ambiţios, familist – portretul lui White din acest film conţine şi o sugestie originală: pentru câteva momente Milk pare să creadă că White este un homosexual refulat, care nici măcar faţă de sine nu e în stare să recunoască adevărul. Se insinuează că doar acest lucru ar explica atitudinea lui ambiguă faţă de Milk şi agenda sa politică. Sugestia e lăsată însă în suspans, singura soluţie valabilă, dată fiind lipsa totală de probe şi caracterul predominant documentar al filmului.

             Cu acest ultim film, Gus van Sant a realizat o sinteză interesantă a operelor sale precedente: Milk. Preţul curajului are ceva din poezia sobră, aproape rece, a primului său film – Mala Noche (1985), realizat cu buget redus, în alb-negru – şi ceva din proporţiile şi aspiraţia la succes comercial ale lui Good Will Hunting.

 

Maria Irod

Melodii cu tematica gay

        Urmatoarele 20 de melodii fac parte dintr-o lista mai lunga a preferintelor muzicale. Criteriile de selectare sunt clare: sunt cantate de o femeie, versurile indica in mod evident atractia sau iubirea pentru o alta femeie.

 

 

 

·        The Indigo Girls: Power of Two

 

·        Melissa Etheridge: Come to My Window

 

·        Sophie. B. Hawking: Damn, I wish I was your Lover

 

·        K.D.Lang: Constant Craving

 

·        Jill Sobule : I kissed a Girl

 

 

·        Doria Roberts: Perfect

 

·        Ani DiFranco: If it isn’t Her

 

 

·        Laura Nyro: Emmie

 

·        Anais Mitchell- Shenandoah

 

 

 

·        The Butchies: She’s so Lovely

 

·        Melissa Ferrick: Drive

 

·        Rachel Sage: Leah

 

·        Janas Hoyt & Mary Janes: Alison

 

·        Patricia Barber: She’s a Lady

 

·        Alanis Morissette: Crazy

 

·        Tracy Chapman: For My Lover

 

·        Uh Uh Her: Not a Love Song

 

·        Joan Armatrading: The Weakness in Me

 

·        Valeria: Girl I Told Ya

 

 

·        Tegan and Sara: All You Got

Georgette Dee

                               

                                                                          Ageorgette3002cum un an, pe 9 martie 2008, am avut ocazia să-i văd pe Georgette Dee şi Terry Truck la Volkstheater din München. Cu puţin noroc, am aflat din vreme de spectacol şi am mai prins un loc în ultimele rânduri. Sala de aproximativ 300 de locuri era arhiplină. Unii spectatori stăteau în picioare, alţii se aşezaseră pe trepte. Nici nu-i de mirare: acest cuplu de artişti e foarte iubit în Germania. În public erau oameni de toate vârstele – din câte am putut deduce studiind fizionomiile, majoritatea intelectuali umanişti cu o anumită aplecare spre excentric – care aveau în comun gustul pentru o formă de artă puţin populară în restul Europei: cabaretul.

Mărturisesc că nici eu nu mă prea dau în vânt după cabaret şi m-am dus în seara aceea la teatru mai mult din „curiozitate ştiinţifică”, dacă se poate spune aşa…Auzisem de Georgette Dee cu mai mulţi ani în urmă, la un curs de gender studies din Berlin. Ştiam că e un artist foarte respectat – inclusiv de „publicul larg”, nu doar de cei fascinaţi de ambivalenţa de gen şi de arta queer – şi în acelaşi timp o persoană foarte misterioasă, un bărbat ce-şi ascunde identitatea sub un pseudonim feminin. Bineînţeles că eram curioasă – ca tot omul iniţiat în gender/queer studies în ce măsură acest drag queen între două vârste ilustrează conceptul doamnei Butler de „melancolie a genului”. În plus, mă mai interesa un aspect: reclama spunea că spectacolul respectiv reînvie atmosfera cabaretului berlinez din anii ’20 (the Golden Twenties, cum pe bună dreptate spuneau artiştii englezi atraşi de libertatea şi diversitatea cosmopolită a Berlinului de atunci). Şi, într-adevăr: în ultimii ani, muzica lui Kurt Weill şi textele lui Bertolt Brecht sunt ingrediente nelipsite din aproape toate apariţiile pe scenă ale cuplului Dee&Truck.

Curând aveam să las pe planul al doilea interesele „culturale” cu care venisem de acasă, fiindcă alte lucruri îmi captau atenţia. Prezenţa celor doi avea o intensitate aproape magnetică, în ciuda sau poate tocmai datorită simplităţii extraordinare a cadrului. O scenă goală, iar în centrul ei, sub lumina directă a reflectoarelor, Georgette Dee: un domn de 50 de ani, îmbrăcat într-o rochie lungă şi sobră de catifea neagră. Într-o mână – o ţigară de foi, iar în cealaltă o cupă de şampanie. La câţiva paşi în spatele lui, mai discret şi mai puţin luminat: un pian. Iar la pian: Terry Truck, pianist şi compozitor englez, în frac şi cu lavalieră la gât: imaginea unui dandy desăvârşit.

Georgette cântă şi recită atât texte clasice, cât şi improvizaţii proprii, într-un amestec foarte emoţionant de melancolie si (auto)ironie amară, iar Truck il acompaniaza la pian. Cam atât. Dar câtă forţă! Mai bine de o oră şi jumătate (fără să pun la socoteală bis-urile), publicul ascultă ca hipnotizat, cu răsuflarea la gură. Nici nu aplaudă. Abia la sfârşit se dezlănţuie, iar ovaţiile parcă nu se mai termină.

Mai mult decât la Judith Butler, spectacolul m-a făcut să mă gândesc la Susan Sontag şi la notele ei despre camp, pe care îl consideră „a treia mare sensibilitate creatoare” (alături de sensibilitatea care urmăreşte armonia – să-i zic „apolinică”, cu un termen din Nietzsche – şi de cea care caută să provoace angoasă, deci „dionisiacă”). După cum ne spune Sontag, camp-ul e „sensibilitatea seriozităţii care eşuează, a teatralizării experienţei”. E o atitudine care „refuză atât armoniile seriozităţii tradiţionale, cât şi riscurile unei identificări depline cu stările extreme ale simţirii.” Camp-ul reuşeşte astfel o detaşare aproape perfectă, inclusiv faţă de propria perspectivă, o luciditate aproape de nesuportat. Temele, în fond mereu aceleaşi în spectacolele lui Georgette Dee – dragostea neîmplinită, singurătatea devenită o a doua natură, anonimitatea în marile oraşe, teama ce ucide capacitatea de a iubi –, sunt prelucrate în infinite variaţiuni ce merg de la şansonetele pe versuri clasice până la monologurile improvizate. Constantă rămâne tensiunea între ludic şi melancolic, care dă întregului recital un dinamism aparte. Sunt momente în care tragismul atinge o acuitate de-a dreptul insuportabilă pentru a fi salvat apoi brusc de la disoluţia în kitsch şi patetism banal de o ironie cel puţin la fel de intensă.

Pe lângă farmecul bizar de divă androgină şi vocea excepţională, cu un timbru la fel de ambiguu, Georgette Dee are o capacitate fantastică de a improviza. Pentru că deja se simţea primăvara în aer, şi-a construit unul dintre bis-uri pornind de la nişte versuri ale Ricardei Huch:

Şi vine primăvara,

suavul ei foc

şi lumea se umple

de lumină, de soare

 

În sufletul meu e un loc

care nu face floare.

În continuare, textul improvizat povestea despre o persoană care se obişnuise într-atât cu singurătatea, încât vorbea cu florile…iar când au apărut brânduşele de primăvară, s-a întins pe pamânt ca să le poată asculta mai bine vocea…Atunci a apărut cineva (un Făt-Frumos, o întruchipare a sufletului pereche) care i-a întins o mână, însă era deja prea târziu, omul întins la pamânt nu mai putea iubi…

Parcă pentru a-i contrazice pe cei care văd în drag-shows doar un exces (eventual greu digerabil) de artificialitate, Georgette Dee reprezintă travestiul epurat de orice stridenţă susceptibilă de a caricaturiza feminitatea, devenind astfel un receptacul ideal al sensibilităţii proprii ambelor sexe.

 

Maria Irod