Cel mai bun balerin pe care l-a avut Romania in perioada anilor 50-60.
Din pacate, comunistii l-au determinat sa plece din tara si sa ceara azil in Franta. In anii ’50 era prim-balerin al Operei, partenerul lui Irinel Liciu, sotia lui Stefan Augustin Doinas. Colaborarea lor a durat pana in 1965. A fost inchis doi ani din cauza orientarii sexuale. In 2002 a aparut documentarul ” Praful si aurul scenei”, in regia Cleopatrei Lorintiu, despre anii de aur ai baletului romanesc.
Fragmente din interviul luat de Cleopatra Lorintiu:
Şi cum era opera pe atunci?
– Era o nebunie, o splendoare…Eu dansam cu Irinel Liciu şi-mi amintesc acum marile noastre succese.
– Sălile erau pline…
– -Pline? Erau arhipline, nu aveai unde să arunci un băţ de chibrit.Eu, când dansam cu ea, câteodată nu auzeam muzica din cauza aplauzelor. Era epoaca de aur a baletului, a operei, cu Nicolae Herlea, cu Loghin, cu Zenaida Palli, cu atâţia cântăreţi uluitori…
(…..)
–
Acum ar trebui să ne spuneţi ce a urmat după ce aţi rămas în străinătate fiindcă, ştiţi foarte bine, au fost ani în care informaţiile despre dvs. nu mai circulau în România, erau interzise.
-Ei, acum poate că ar trebui practic să-mi scriu memoriile. Aşa cum stăm de vorbă acum şi povestim aici ( în casa Ilenei Iliescu n.n.) ar trebui practic să stăm de vorbă zile în şir… Însă practic ce-a fost mai greu, a trecut. Nu din punctul de vedere al meseriei , al artei mele, imediat ce am ajuns acolo am fost ajutat de Margot Fonteyn, de Rudolf Nureev, de Christian Dior, de David Wibson de la Covent Garden, de mari personalităţi… Am dansat imediat cu mare succes, prim balerin maestru de balet şi coregraf am fost la Zurich, unde la un moment dat am dus şi foarte mulţi cântăreţi români, de parcă s-ar fi mutat acolo Opera Română ,aşa de mulţi erau….cântau Zenaida Palli, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Ion Buzea, aproape că nici nu mi-i amintesc pe toţi…
Filed under: Personalitati gay | Tagged: balerin, gabriel popescu, irinel liciu, opera romana |
2straight's Blog 
Foarte nimerita evocare…Din fericire, cu putin inainte de a muri, Gabriel Popescu a primit omagii publice chiar in sala Ateneului, daca nu ma insel. Un gest firesc si necesar pentru o personalitate importanta a vietii artistice romanesti.
Despre traumele pe care acest om le-a suferit din cauza art. 200 nu s-a vorbit decat in treacat…asupra subiectului apasa inca un tabu de nedepasit: ca si cum condamnarea dintr-un asemenea motiv (si pana la urma insusi faptul de a fi homosexual) ar fi o pata rusinoasa in biografia cuiva…Si in alte tari lucrurile au stat oarecum asemanator. Abia de curand guvernul german a acordat despagubiri fostilor detinuti homosexuali din lagarele naziste…Timp de multi ani ei au fost considerati detinuti de drept comun. Pentru cei cativa supravietuitori despagubirile au venit mult prea tarziu. Si oricum, nu despre bani este vorba, ei nu pot rascumpara o viata distrusa, un suflet mutilat…Totusi, recunoasterea publica a nedreptatilor comise in numele statului sunt un gest de minima reparatie morala si reprezinta o alinare pentru victime. Ma intreb daca vreodata se va intampla asa ceva si in Romania…
Gabriel Popescu nu e deloc un caz singular…intre 1945-1989 regimul comunist s-a folosit de legea care incrimina homosexualitatea pentru a teroriza sau chiar elimina fizic persoanele incomode politic. Desigur, au existat victime din toate mediile sociale, dar erau urmariti cu predilectie intelectualii de oarece notorietate, artistii, disidentii…Exemple sunt nenumarate: de la Mihai Radulescu, acel muzicolog atat de sensibil si talentat, care a murit in puscarie, in 1959, refuzand sa-si denunte prietenii, pana la criticul de arta George Oprescu, pe care comunistii nu-si mai dadeau osteneala sa-l aresteze, il sicanau in schimb, umilindu-l si numindu-l “curva batrana”. Inclusiv Nicolae Steinhardt a fost judecat pentru homosexualitate, in 1949, fiind totusi achitat ulterior. (Vezi Stelian Tanase, “Anatomia mistificarii”, p 240). Pe Ion Negoitescu Securitatea l-a santajat pana cand si-a retras semnatura de pe declaratia de protest a lui Goma…Regizorul Crin Teodorescu s-a sinucis in circumstante misterioase si exista voci care pun acest gest pe seama sicanelor militiei si a temerii de a nu fi arestat din cauza homosexualitatii.
Teroarea din acei ani s-a prelungit, dupa ’89, intr-un fel de tacere jenata, care n-are nimic de-a face cu discretia si cu respectul vietii private. Am impresia ca subiectul e inca atat de incarcat de conotatii negative, incat nici macar apropiatii victimelor si cei care ii apreciaza pentru calitatile lor intelectuale nu vor sa-l deschida. Citind “Anatomia mistificarii”, ma gandeam ca, spre deosebire de ceilalti persecutati politic, Mihai Radulescu avea de indurat o dubla agresiune: una grosolana, evidenta, care-i punea in pericol existenta fizica – din partea aparatului represiv comunist – si alta subtila, dar cu atat mai dureroasa, provenita din homofobia, mai mult sau mai putin manifesta a mediului care ar fi trebuit sa-i fie familiar. Majoritatea prietenilor si rudelor fie nu-l cunosteau cu adevarat, fie ii priveau homosexualitatea ca pe un defect ce se cuvenea sa ramana ascuns, il acceptau si il iubeau pentru calitatile exceptionale,dar intotdeauna IN CIUDA homosexualitatii sale. Scurta sa viata pare sa fi fost un dans pe sarma, un exercitiu perpetuu de solitudine si autocenzura…Faptul ca victimele violentei ajung pana la urma sa interiorizeze ura si dispretul celorlalti e aproape un cliseu psihologic. Cunosc, din pacate, destule exemple de homosexuali care au trait in Romania acelor ani si care pur si simplu nu-si pot exorciza suferinta. E ca si cum toate experientele s-ar fi adunat intr-o zona abisala, de neatins, incarcata de un fel de sacru negativ, de tremendum, care nu poate fi accesat fara riscul de a te autodistruge. M-a impresionat cazul unui cunoscut om de cultura care a ascuns pana si celor mai apropiati prieteni, inclusiv barbatului pe care-l iubea si care era mult mai tanar, faptul ca a facut inchisoare din cauza homosexualitatii. Nu stiau decat fostii “colegi” de detentie, iar acest amanunt s-a aflat abia dupa moartea sa. Un poet si compozitor de origine germana care si-a petrecut ultimii ani de viata in Occident evita cu obstinatie sa foloseasca termeni ca “homosexual” sau “gay” (si nu facea asta din scrupul filologic sau fiindca ar fi fost adeptul teoriilor queer ) si se referea la propria “problema” ca la o “slabiciune morala”. Sa ne gandim si la discretia lui Oskar Pastior care mi se pare mult mai mult rezultatul traumelor suferite decat al unei simple optiuni…Un om caruia i s-a refuzat sistematic si brutal dreptul la implinire erotica e un mare mutilat, atata doar ca ranile lui nu sunt vizibile…singurul simptom perceptibil e o anumita forma de tacere crispata.
Cred ca aceasta “tacere-sora-cu-teroarea” ar trebui rupta la un moment dat…evident, nu din dorinta indecenta de a scormoni in biografiile unor oameni deja traumatizati, ci pentru a le reda victimelor, pe cat posibil, vocea proprie si pentru a le salva de la o nedreapta uitare. E o intreprindere riscanta, dar foarte necesara.
V-as ruga atunci cind preluati fotografii sau interviuri sa mentionati sursa, websitul din care ati preluat.cu multumiri. In cazul de fata este linkul de mai jos
http://www.cleopatra-lorintiu.com/ro/documentar/gabriel_popescu/index.html
Bravo pentru evocare, Cleopatra Lorintiu a avut inspiratia sa faca acest interviu si acele poze, m-am uitat si pe site. Romanii se tot lauda ca sunt acum in UE , ar trebui sa atace subiectele astea . Gabriel totusi s-a prapadit trist si cam abandonat in pofida laudelor primite in nu stiu ce sala.
..Ce minunat si fascinant!! Ce fior al intoarcerii in timp..Eram in clasa I-a cand in anul 1964,mentorii mei spirituali (proprietarii imobilului in care locuiam cu familia,undeva pe str.Sabinelor la nr.30!) ma invitau la ei in casa pentru a servi masa de seara si pentru a ma uita la acea minune a anilor ’60 numita Televizor.Parca il vad si acum..Era un tv marca Cosmos 203 (nu voi uita niciodata) cumparat cu mari eforturi. Ma asezam pe scaunelul meu si priveam la Telejurnal,Tele-Enciclopedia,la filmele vremii,la emisiunile pentru copii (Aventurile Capitanului Val -Vartej; Daniela si Aschiuta;Iurie Darie si desenele lui de fiecare seara etc).Erau insa si emisiuni de tip Varietati pentru Toti unde intre altele imi amintesc despre prestatia extrem de laudata a balerinului Gabriel Popescu si a partenerei lui,Irinel..Totul era la superlativ si nu prea intelegeam eu de ce pe tot parcursul momentului televizat cu cei doi,nimeni nu respira,nu vorbea si de ce toti stateau incordati si atenti intocmai ca la exercitiile dificile de mai tarziu ale Nadiei Comaneci..Au trecut 47 de ani de atunci si acum ma aflu in fata raspunsului si inteleg pe deplin atentia si uimirea apreciativa cu care erau urmarite momentele de balet ale celor doi ilustri..Ma inclin in fata unor astfel de personalitati,in fata unor adevarati Romani de Onoare..Rest In Peace, Gabriel and God Bless YOUl!!