Forum crestin la Amsterdam

            În mai, anul acesta, am participat la o întrunire ce îşi propunea un obiectiv pe care mulţi l-ar considera de neatins: reconcilierea dintre spiritualitatea creştină şi activismul secular în favoarea drepturilor gay. Este vorba despre o acţiune a European Forum of Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender Christian Groups (cf. http://www.euroforumlgbtchristians.eu) şi trebuie să precizez din capul locului că întrunirile se organizează anual, iar anul acesta au ajuns deja la a treizecea ediţie.
Evenimentul a avut loc la Amsterdam – nici că se putea un loc mai semnificativ, având în vedere lunga tradiţie olandeză în lupta pentru emanciparea minorităţilor sexuale, relativa solidaritate a bisericilor locale cu problemele acestora, situaţie precedată însă de cumplite persecuţii ale „sodomiţilor” în secolul al XVIII-lea!
Conferinţa a început joi, pe 17 mai, şi s-a terminat duminică, 20 mai, la prânz. Înainte de lucrările propriu-zise ale simpozionului, organizatorii au prevăzut o aşa-zisă „pre-conferinţă”, utilă mai ales celor care, ca şi mine, veneau pentru prima dată la o astfel de manifestare şi nu cunoşteau pe nimeni.  Tradiţia „pre-conferinţelor” a început în 1996, din nevoia de a oferi femeilor, copleşite pe atunci numeric de majoritatea zdrobitoare a bărbaţilor, un spaţiu al lor în care să-şi poată discuta problemele specifice. Iniţiativa a dat roade, iar numărul femeilor a crescut de la an la an, astfel încât anul acesta, din cei aproximativ 120 de participanţi, cca. 50 erau femei. Între timp, au preluat şi domnii ideea pre-conferinţei şi socializează în paralel cu doamnele, timp de o zi şi jumătate. Printre rezultatele concrete ale acestui tip de comunicare interumană aş aminti volumul Let Our Voices Be Heard! Christian Lesbians in Europe Telling their Stories, publicat în 2004. Punctul de plecare al cărţii, care între timp a fost tradusă şi în franceză, germană, neerlandeză şi rusă (varianta în engleză poate fi consultată la biblioteca Accept din Bucureşti), a fost pre-conferinţa din 2002, în care femeile erau încurajate să vorbească despre relaţia – conflictuală sau nu – dintre credinţa lor, instituţiile religioase de care aparţin şi identitatea lor feminină şi homosexuală. 95 de femei din 26 de ţări europene (printre care şi două persoane din România) au dat curs invitaţiei nu tocmai comode de a povesti despre sine. Amănunte despre carte pot fi aflate de pe site-ul http://www.letourvoicesbeheard.com.
Deloc întâmplător, conferinţa a început pe 17 mai, de ziua internaţională împotriva homo- şi transfobiei (IDAHOT). Anul trecut, la această dată, 17 reprezentanţi ai bisericilor naţionale olandeze au semnat un acord privind responsabilitatea instituţiilor religioase în combaterea violenţei homofobe şi apărarea drepturilor fundamentale ale tuturor oamenilor, indiferent de orientarea lor sexuală. Conferinţa a fost, aşadar, un prilej perfect pentru o „dare de seamă”. La ceremonia de deschidere, ne-a onorat cu prezenţa –  pe lângă reprezentanta primăriei care a lăudat (pe bună dreptate) atmosfera prietenoasă a oraşului – şi monseniorul Ruud Huysmans, preşedintele Consiliului Bisericilor din Amsterdam. Huysmans, preot catolic şi profesor de drept canonic la Universitatea din Leuven, este el însuşi un personaj neconvenţional. Acum câţiva ani a încheiat un parteneriat civil cu o doamnă, tot teolog, acţiune în urma căreia era să fie caterisit. Totuşi, după o deliberare destul e îndelungată, un tribunal bisericesc a considerat că Ruud Huysmans nu încalcă nicio regulă, pentru că nu locuieşte împreună cu partenera lui. Astfel, părintele îşi poate continua activitatea în cadrul Bisericii Catolice.
O altă prezenţă importantă şi foarte agreabilă a fost doctorul Manoj Kurian, responsabilul cu probleme de sănătate al Consiliului Mondial al Bisericilor (WCC). Pentru cine nu ştie, CMB/WCC este organizaţia centrală a mişcării ecumenice, din care fac parte 349 de biserici creştine. Evident, acest organism nu este deloc pe placul tradiţionaliştilor care văd în ecumenism lucrarea necuratului, propagarea ereziilor şi disoluţia creştinismului autentic. Interesant de remarcat este faptul că Biserica Romano-Catolică doar colaborează cu CMB, în timp ce Biserica Ortodoxă Română e membră încă din 1961. Heterosexual şi tată de familie, medicul de origine indiană, care se autocaracterizează drept creştin practicant şi membru al Bisericii Ortodoxe Asiriene, a ţinut un discurs emoţionant despre implicarea sa personală şi a comisiei pe care o conduce în lupta contra discriminării persoanelor gay. A repetat de câteva ori convingerea sa de medic creştin că rolul sexualităţii nu se reduce la procreare. E o idee foarte valoroasă, pe care ar trebui să se sprijine orice argumentaţie îndreptată împotriva discursurilor homofobe.
De asemenea, au mai transmis mesaje încurajatoare Ban Ki-Moon, secretarul general al O.N.U., şi Navi Pillay, înalt comisar pentru drepturile omului, din partea aceleiaşi organizaţii. În faţa zecilor de persoane adunate într-o fostă biserică din oraş, devenită sală de conferinţe, au mai vorbit două personalităţi de prin partea locului: un parlamentar european (despre progresele făcute de noile ţări membre ale U.E. în respectarea drepturilor omului) şi un profesor de drept, specializat în…legislaţia privitoare la orientarea sexuală. Acesta din urmă a făcut câteva consideraţii interesante în legătură cu semnificaţiile religioase, juridice şi sexuale ale termenului „orientare”.

Conferinţa în sine a avut un program foarte dens, care începea la 7.30, cu rugăciunea de dimineaţă în biserica reformată aflată la câteva străzi de hostelul unde eram cazaţi, şi continua apoi cu tot felul de workshop-uri, unele mai serioase, altele mai ludice, cum ar fi (din comoditate le redau titlurile în engleză, încredinţată că vor fi înţelese de toată lumea): „Creating Safe Spaces: Theology, Homosexuality and Human Rights”, „The Power of Storytelling in Communities”, „The Roman Catholic Church and the LGBT community”, „Old and Happy?”, „Singing with Queerubim” (cor bisericesc gay din Germania). În penultima zi s-a organizat o slujbă religioasă deschisă publicului, la care au participat cca. 400 de persoane, găzduite de încăpătoarea Oude Lutherse Kerk (vechea biserică luterană).

Slujba a fost oficiată de cei câţiva pastori protestanţi prezenţi la forum, printre care se aflau şi două femei: una din Finlanda şi cealaltă din Germania, alături de monseniorul Huysmans, de care am amintit deja, şi un tânăr preot din Kirghistan (despre care am auzit că face parte de fapt dintr-o grupare „dizidentă”, desprinsă din Biserica Ortodoxă Rusă).
Am avut parte şi de program turistic şi de agrement: plimbare cu vaporaşul pe Amstel şi pe canalele care străbat centrul vechi, cu ghid care ne explica glorioasa istorie maritimă şi comercială a oraşului.
După ce ne-am învârtit vreo oră prin „Veneţia Nordului”, ne-am dumirit de ce unele case sunt mai înguste la bază şi mai late la vârf (nu din nepriceperea arhitecţilor, ci din spiritul de economie al locatarilor, într-un oraş în care pământul e enorm de scump), am lăsat în urmă ambarcaţiunile transformate în locuinţe, pe care le-am putut admira în voie (pe dinafară şi parţial pe dinăuntru, fiindcă stereotipul referitor la olandezul puritan care nu are nimic de ascuns şi, ca atare, nu foloseşte perdele pare să se confirme în unele cazuri), pentru a ieşi în larg, unde trona un colos de navă decorată cu bizare sculpturi colorate – reconstituire modernă a unei vechi corăbii comerciale, mândrie a flotei olandeze – am debarcat în sfârşit lângă  faimosul „Homomonument”. Inaugurat în 1987, monumentul e dedicat, în principal, homosexualilor care au căzut victimă nazismului. Totuşi, prin simbolistica lui bogată, ansamblul – conceput de Karin Daan şi compus din trei triunghiuri echilaterale din granit roz care, la rândul lor, alcătuiesc un alt triunghi mai mare cu vârful orientat spre canal şi prevăzut cu trepte suspendate deasupra apei – trimite la un întreg trecut încărcat de persecuţii şi violenţă. Pe una dintre laturile triunghiului e gravat un vers dintr-o poezie de Jacob Israel de Haan (1881-1924): „Naar vriendschap zulk een mateloos verlangen” (o năzuinţă nesfârşită către prietenie).

                         Parcă aud obiecţiile venite din partea tradiţionaliştilor care nu suportă nici măcar ideea de dialog ecumenic, darmite încercarea de a sprijini pe argumente religioase atitudinea pozitivă faţă de persoanele gay şi transgender. Într-adevăr, lucrurile nu sunt simple deloc şi, fără să intru acum în amănunte, aş vrea să remarc prezenţa covârşitoare la forum a participanţilor proveniţi din mediu protestant. Aceştia sunt, bineînţeles, şi cei mai dezinvolţi în a afirma o conciliere totală între religie şi modernitate, inclusiv în ceea ce priveşte noile concepţii despre sexualitate. Acest lucru nu este tocmai la îndemâna catolicilor şi ortodocşilor hotărâţi să-şi ia propriile tradiţii în serios. Eliberat de „povara” tradiţiei, protestantul e singur cu Sf. Scriptură şi cu propria conştiinţă – situaţie de unde decurge o serie întreagă de avantaje, dar şi de dezavantaje, asupra cărora nu-mi propun să insist acum. În schimb, pentru confesiunile „tradiţionale”, catolicismul şi ortodoxia, adevărul religios este, vorba lui Nae Ionescu, „de natură conciliară” (cf. Roza vânturilor, Buc. 1990, p. 74). Acest lucru înseamnă că învăţătura lui Hristos nu mai poate fi reconstituită doar pe baza Evangheliilor, fără a lua în calcul interpretările patristice. După cum ne putem imagina, acest aspect foarte important complică mult viaţa ortodocşilor şi a catolicilor care, dintr-un motiv sau altul, sunt nevoiţi să se raporteze critic la Tradiţie. Concret şi aplicat la cazul de faţă, scindarea între credinţă şi homosexualitate e aproape ireversibilă. Speranţe vin doar dinspre anumiţi teologi contemporani, cum este Olivier Clement, de exemplu, care – rămânând în ortodoxie – îndrăznesc să critice misoginismul anumitor Părinţi şi să se abată de la viziunea oficială care nu vede în sexualitate decât un instrument de perpetuare a speciei. Astfel de impulsuri venite de la gânditori creştini autentici merită explorate mai în profunzime.
În concluzie, forumul de la Amsterdam a fost un eveniment plăcut, de socializare şi exprimare a solidarităţii comunitare, dar cu puţin câştig teologic. Ceea ce nu înseamnă că printre participanţi nu am remarcat câţiva teologi interesanţi (pe care nu-i enumăr aici, pentru că prefer să scriu mai pe larg despre fiecare cu altă ocazie).

                                                                                                                                    Maria Irod

Homosexualitatea la Berlin

Cu Hans am vorbit intr-o seara, in fata unui pahar cu vin:) Traieste la Berlin si a venit in Romania pentru cateva zile. A fost dragut si mi-a raspuns la cateva intrebari.

Eu: La Berlin ti-e rusine sa arati ca esti gay?
Hans: Categoric nu. La Berlin oamenii sunt foarte deschisi, nimeni nu are nicio problema din acest punct de vedere.
Eu: La Berlin, dar in provincie?
Hans: N-as spune ca e o problema, dar in oraselele mai mici lumea se mai uita, unii se mira. In Berlin insa nu socheaza pe nimeni ca un barbat sa mearga de mana cu un alt barbat sau o femeie cu alta femeie.
Eu: La Bucuresti ai avea curaj sa faci asta?
Hans (rade): N-am incercat, dar nu m-ar mira daca lumea ar reactiona negativ. Anul trecut am participat la Marsul Gay in Bucuresti. Eram 100-200 de persoane- daca eram si atatia-si am defilat noi pentru noi, in sensul ca trecatorii erau tinuti la o suta de metri distanta. Pentru mine a fost ciudat, fiindca la Berlin toata lumea participa, inclusiv parinti si copii.
Eu: Care sunt, dupa parerea ta,  motivele atitudinii conservatoare si intolerante a romanilor?
Hans: Aici totul se intampla ca in Germania anilor ’60. Probabil din cauza comunismului si a bisericii restrictive. In Koln, de exemplu, majoritatea sunt catolici, iar catolicii sunt impotriva homosexualilor, dar biserica nu intervine atat de mult si nu are o influenta atat de mare ca cea ortodoxa. Ceea ce lipseste romanilor sunt acesti ani, ’60, ’70 si ’80, cand n-au avut posibilitatea sa calatoreasca, sa vada si altceva.
Eu: In Germania cum iti poti intalni partenerul sau partenera?
Hans: In Germania exista grupuri organizate, unde persoanele gay discuta pe diverse teme, fac cunostinta. Exista astfel de cluburi sau grupuri la Berlin,  Koln, Hamburg, dar cele mai importante sunt cele din comunitatile mici. Asa ceva nu vezi in Romania. Eu am impresia ca intr-un orasel de 200.000 de locuitori din Germania sunt mai multe cluburi decat in Bucuresti. Internetul insa joaca rolul cel mai important. Depinde insa ce cauti…
Eu: Adica?
Hans: Pe internet e mai greu sa gasesti ceva serios, se ofera si se cauta mai mult sex. Asta nu inseamna ca nu poti avea noroc. La Berlin insa exista posibilitatea sa-ti gasesti partenerul/partenera oriunde, inclusiv pe strada sau la locul de munca, tocmai fiindca poti sa te arati asa cum esti.

Dialog intre Imam si un tanar gay

Aceasta inregistrare m-a intristat. Un dialog intre Imam si un tanar gay, care incearca sa sustina faptul (indiscutabil, de altfel) ca homosexualitatea nu este o alegere. Tanarul ii spune ca de la o varsta frageda a simtit ca este diferit de ceilalti si ca in episodul referitor la Sodoma si Gomora este vorba, in primul rand, de viol, nu de homosexualitate in sine. Imam nu accepta si sustine acelasi sofism- daca Allah a condamnat cele doua cetati si acolo erau savarsite si acte homosexuale, inseamna ca Allah a condamnat homosexualitatea. Acest rationament aparent logic escamoteaza adevarata esenta a episodului- cele doua cetati au fost distruse din cauza violului si a desfraului, nu a homosexualitatii.

Aici!

Maya

Annie Lennox ar fi vrut sa fie lesbiana

   

  Annie Lennox a afirmat ca viata ei amoroasa ar fi fost mult mai simpla daca ar fi fost lesbiana. Cantareata, in varsta de 56 de ani, a experimentat doua casatorii esuate-in 1985 a divortat de Radha Raman dupa numai un an de relatie oficiala, iar in 2000 a divortat de producatorul Uri Fruchtman, dupa 12 ani de relatie. Annie Lennox a declarat intr-un interviu acordat revistei britanice “Saga”: ” A fi gay nu este o alternativa.Dar imi doresc sa fi fost, pentru ca mi-ar fi facut viata mai usoara. Nu exclud posibilitatea de a ma indragosti din nou, dar cred ca pentru 90, chiar 95% dintre femei, barbatii sunt o mare dezamagire cand vine vorba de relatii.”

sursa: revista Saga, anul 2010

Dreptate vs. legalitate

S-a cam învechit ştirea asta, dar merita discutată. Mai ales că provine dintr-o ţărişoară apropiată nouă şi foarte populară printre românii cu ceva dare de mână, pasionaţi de schi şi iubitori de peisaje alpine, dar şi printre cei care-şi permit tratamente medicale în afara graniţelor. Un fost imperiu, din care a făcut parte cândva şi o bucată din România actuală, ajuns modestă republică de vreo 9 milioane de locuitori. O ţară cu care avem relaţii ciudate la nivel de mass-media: fie ne ignorăm reciproc, fie ne reflectăm imaginea în clişee. Noi ştim despre ei cam ceea ce am rezumat eu mai sus, iar ei află cu lux de amănunte ce bandă de infractori români a mai fost prinsă furând din supermarket sau falsificând carduri şi, din când în când, se mai pomeneşte numele câte unei cântăreţe sau balerine venite din est şi al cărei nume nu sună nici bulgăreşte, nici ungureşte…Trebuie să fie vreo româncă adusă de Ioan Hollender. Parcă şi el vine tot de-acolo, din exotica Timişoară…

De la 1 ianuarie 2010 Austria, căci despre ea e vorba, a adoptat legea parteneriatelor civile pentru persoane de acelaşi sex. Multă apă a curs pe Dunărea albastră până s-a produs minunea asta. Până mai acum câţiva ani, HosiWien, principala organizaţie gay a ţării, se lupta din greu cu legislaţia discriminatorie care prevedea o vârstă mai mare pentru începerea „legală”
 a vieţii sexuale în cazul gay-lor.  Iar opinia publică a fost şocată în repetate rânduri de  scandalurile (homo)sexuale din Biserica Catolică. Unde mai pui că înalţii ierarhi, panicaţi de umbra de bănuială care se aşternea tot mai ameninţător asupra lor, au început să se întreacă în declaraţii homofobe. Nici legea parteneriatelor n-a avut parte de o „naştere” uşoară în conservatoarea Austrie. Până la 5 dimineaţa s-au certat politicienii din partidele de coaliţie SPÖ (socialişti) şi ÖVP (populari). În cazul lor noaptea a fost totuşi un sfetnic bun şi aşa se face că de un an încoace multe perechi de bărbaţi şi femei s-au perindat pe la starea civilă. Desigur, există multe voci critice care văd în legea nou adoptată mai degrabă dezavantajele şi lipsa unor drepturi acordate de căsătoria heterosexuală: rămân prohibite în continuare inseminarea artificială şi dreptul de a adopta copilul partenerului de viaţă, de a deveni, deci, “co-părinte”. În ciuda acestor aspecte, legea e totuşi un pas înainte şi a fost salutată ca atare de HosiWien şi de “beneficiarii” ei. Un singur lucru aminteşte supărător de meschinăria majoritarilor, poate şi de un anumit orgoliu al funcţionarului public din această ţară ce pune mare preţ pe fast şi etichetă: uniunile între persoane de acelaşi sex nu se oficiază în sala specială a primăriei, rezervată căsătoriilor, ci la admministraţia locală. Adică într-un spaţiu mai modest, care să marcheze simbolic diferenţa calitativă dintre căsătorie şi parteneriatul civil.

Printre prímele perechi care au profitat de noua lege s-au numărat şi Johanna Dohnal, fost ministru SPÖ  între 1990 şi 1994, şi partenera ei de viaţă Annemarie Aufreiter. Figură emblematică a feminismului austriac, Johanna Dohnal s-a remarcat, în perioada cât a fost ministru, prin promovarea unei legislaţii elementare de apărare a drepturilor femeii: împotriva violenţei domestice şi a hărţuirii sexuale, pentru protejarea mamelor singure etc. Despre femeia puternică, fără studii superioare şi de origine foarte modestă, care a lucrat în fabrică, s-a căsătorit devreme cu un şofer, cu care a avut doi copii şi de care a divorţat apoi, când a avut curajul să-şi asume orientarea sexuală, se pot spune multe lucruri. Importante rămân onestitatea ei şi consecvenţa cu care a contribuit la progrésele societăţii austriece în materie de drepturile omului şi egalitate de şanse.

Din păcate, Johanna Dohnal şi Annemarie Aufreiter, care sunt împreună din 1981, n-au apucat să se bucure prea mult de oficializarea relaţiei lor. Johanna Dohnal a murit pe 20 februarie 2010, la aproape o săptămână după ce împlinise 71 de ani. Trist este că pentru cele două femei legea parteneriatelor a venit mult prea târziu. Statul austriac refuză să-i acorde partenerei rămase în viaţă pensie de urmaş. Desigur, legal aceasta un are niciun drept, pentru că Dohnal şi Aufreiter au fost un cuplu oficial doar pentru câteva săptămâni. Este un exemplu grăitor de discrepanţă între legalitate şi dreptate. Ironia amară a sorţii este că acest lucru se întâmplă tocmai celei care a stat alături de Johanna Dohnal şi a sprijinit-o în lupta ei pentru drepturile femeilor.

Să sperăm că măcar moştenirea politică a Johannei Dohnal va fi respectată în Austria şi – de ce nu? – va servi de exemplu şi altor ţări în curs de “emancipare”. Johanna Dohnal spunea: “Feminismul nu are în vedere un “viitor feminin”, ci un viitor uman. Fără constrângerea de a-ţi asuma un anume rol, fără relaţii bazate pe putere şi violenţă, fără conspiraţia bărbaţilor şi fără obsesia feminităţii.”

Maria Irod

Judith Butler si critica “homonationalismului”

JUDITH BUTLER ŞI CRITICA „HOMONAŢIONALISMULUI”

 

Recent, celebra feministă şi reprezentantă a filosofiei constructiviste queer, Judith Butler, a fost protagonista unui nou „scandal” politic. Asta după ce abia se stinseseră ecourile controversei legate de afirmaţiile ei foarte dure la adresa bombardamentelor israeliene din Liban, în 2006…

Aflată la Berlin de Christopher Street Day 2010, Butler a refuzat premiul pentru curaj civic (Preis für Zivilcourage) acordat de organizatorii manifestării. Ceea ce urma să fie punctul culminant al spectaculoasei parade gay berlineze s-a dovedit a fi doar un moment jenant căruia nici managerii evenimentului (CSD Berlin adună anual peste 300 000 de participanţi), nici conducerea LSVD (Uniunea Lesbienelor şi a Bărbaţilor Gay din Germania, principalul sponsor al manifestării) n-a ştiut să-i facă faţă. Invitată de membrii juriului, prin vocea parlamentarei ecologiste Renate Künast, să se adreseze mulţimii adunate în stradă, Judith Butler a explicat, într-o germană elegantă, de ce nu poate accepta premiul respectiv. Motivele invocate au stârnit consternare printre organizatorii gay pride, au fost primite, în schimb, cu aplauze din public. Butler a spus că nu poate primi un premiu din partea unor asociaţii care contribuie, prin discursul lor, la răspândirea prejudecăţilor rasiale, în timp ce adevăratul curaj civic, dovedit de grupările LGBT din rândul imigranţilor, e ignorat cu bună ştiinţă. Ca să fie totul şi mai clar, a precizat că are de gând să cedeze premiul unor astfel de organizaţii – GLADT, LesMigraS, Reach Out şi Suspect – şi a invitat lumea să participe la un eveniment queer alternativ, organizat în cartierele „rău-famate” şi populate în general de imigranţi musulmani, Kreuzberg şi Neukölln.

Prinşi pe picior greşit, reprezentanţii LSVD s-au arătat pur şi simplu iritaţi de reproşurile aduse de celebra invitată, fără să încerce să intre într-un dialog cu ea sau să se apere în vreun fel. Pe lângă LSVD, cealaltă instituţie vizată de criticile lui Butler e Maneo, un centru de combatere a violenţei împotriva bărbaţilor homosexuali, cu sediul în cartierul gay al Berlinului, Schöneberg. Reprezentanţii centrului au deplâns, în mai multe rânduri, creşterea alarmantă a actelor de violenţă cu motivaţie homofobă, precizând de fiecare dată că în marea majoritate a cazurilor atacatorii nu erau de origine germană.

Acestea sunt faptele. Pot înţelege, până la un punct, consternarea membrilor LSVD. La urma urmei, organizaţia a avut întotdeauna relaţii de bună colaborare cu asociaţii ale minorităţilor etnice. Totuşi, criticile formulate de Judith Butler nu sunt deloc neîndreptăţite şi merg până la fondul problemei. Există un cumul de factori care au dus la deteriorarea progresivă a calităţii politice a marşurilor gay, nu doar din Berlin, ci, în general, din occident. Totul s-a transformat într-un eveniment preponderent comercial, cu accentul pe fun şi entertainment, din care angajamentul etic abia dacă se mai întrezăreşte. De exemplu, CSD Berlin alege mereu acelaşi traseu, prin cartierele şic ale oraşului, evitând orice contact cu „plebea”: cu imigranţii turci, cu săracii, cu defavorizaţii de toate felurile. Publicitatea firmelor care sponsorizează evenimentul se adresează unui public-ţintă cu un profil foarte clar: yuppie şi „WASP” (White, Anglo-Saxon, Protestant sau, adaptat la cazul de faţă: German, Catholic/Protestant). Revistele care promovează gay pride sunt pline de imagini ale homosexualului ideal: tânăr, frumos, cu putere finaciară şi carieră de succes, evident european. Şi, aş adăuga eu, mai degrabă de sex masculin…Un anumit tip de jurnalism gay occidental are puternice tendinţe macho. Tot ce iese din tipare e marginalizat.

De aici până la a acuza organizaţiile gay germane de rasism e, totuşi, cale destul de lungă. Mi se pare firesc ca LSVD să se preocupe de atitudinea imigranţilor faţă de homosexualitate. De altfel, conform unei legi recent adoptate de Parlamentul German, candidaţii la cetăţenia germană trebuie să facă dovada ataşamentului faţă de valorile europene. Testele conţin, printre altele, şi întrebări de genul: cum aţi reacţiona dacă fiul/fiica dumneavoastră v-ar spune că e gay/lesbiană? Sau: cum reacţionaţi dacă vedeţi două persoane de acelaşi sex sărutându-se pe stradă? Din păcate, există destule persoane de religie musulmană care se dovedesc intolerante faţă de acest subiect, iar intoleranţa poate merge uneori chiar până la crimă….Totuşi, stigmatizarea unor comunităţi, prin repetarea obsesivă a evidenţei statistice face mai mult rău decât bine.  De la simple constatări se ajunge foarte uşor la generalizări de tipul „turcii sunt mai puţin civilizaţi”, „imigranţii musulmani sunt leneşi şi violenţi”, „actele de violenţă anti-gay sunt comise de imigranţi şomeri”, „islamul e o religie retrogradă” etc. În acelaşi timp, prea puţine articole serioase din presa gay germană se ocupă de situaţia ingrată a homosexualilor de religie musulmană, discriminaţi atât în sânul comunităţii etnice din care provin, cât şi în comunitatea gay dominată de germani. Pe de altă parte, mulţi comentatori pierd din vedere faptul că în islam există şi curente paşnice şi tolerante. Ca de obicei, binele discret trece neobservat, iar răul ţipător se lăfăie pe prima pagină, sub privirile avide ale cititorilor mulţumiţi să descopere paiul din ochiul altuia şi să uite de bârna din ochiul propriu.

Ca să rezum: cred că gestul lui Judith Butler e un semnal de alarmă binevenit. O mare parte a organizaţiilor gay occidentale încep să dea dovadă de o „relaxare” etică periculoasă. Ca şi cum toate obiectivele ar fi fost atinse, iar acum nu ne-a rămas decât distracţia. În plus, dorinţa de a parveni social şi de a se conforma unor modele unanim acceptate, îi face pe mulţi homosexuali să se prezinte sub forma unor clişee pozitive şi să ignore realitatea mai puţin favorabilă. Ca şi cum n-ar exista şi bătrâneţe, şi boală, şi slăbiciune, şi handicapuri de tot felul, şi mizerie, dar şi diversitate etnică şi culturală, într-un cuvânt ca şi cum n-am fi cu toţii oameni, toţi egali în drepturile şi îndatoririle noastre, dar fiecare unic şi irepetabil în felul său. Această goană după succes prin conformism social poate avea efecte foarte rele pe termen lung. Eurocentrismul extrem poate duce la o obtuzitate morală îngrozitoare.

Să închei cu un exemplu din Marea Britanie…recent, autorităţile britanice au refuzat unui tânăr iranian cererea de azil. Mehdi Kazemi venise la studii în Anglia în 2005 şi s-a hotărât să rămână definitiv, după ce a auzit că iubitul său fusese executat în Iran pentru „sodomie”. Autorităţile şi-au justificat refuzul, pretextând că o decizie pozitivă în cazul Kazemi ar fi dat „idei” imigranţilor, care ar fi cerut azil în masă, dându-se drept homosexuali…Cam astfel de argumente intră în joc atunci când o anume naivitate occidentală se manifestă netulburată de niciun fel de gândire critică. Nu vreau să cred că cei care i-au refuzat tânărului iranian cererea de azil, semnându-i, cu alte cuvinte, sentinţa (aproape) sigură la moarte, erau mânaţi de sentimente urâte, homofobe şi/sau rasiste. Mai degrabă erau nişte oameni care nu vedeau mai departe de lungul nasului. N-au trăit nicio zi într-o dictatură, habar n-au ce-i teroarea politică, „poliţia gândirii” li se pare o vorbă în vânt şi nu înţeleg că mai există ţări unde cineva poate fi condamnat la moarte pentru ceea ce este. „N-are decât să nu se afişeze, să fie discret şi n-o să i se întâmple nimic” – nu mai ştiu cine a spus asta, în orice caz erau nişte sfaturi binevoitoare pentru iranieni, venite din partea unor occidentali.

Se dezbină din nou Estul şi Vestul? N-ar trebui să fie aşa. Din fericire, există încă oameni lucizi de ambele părţi, în stare să menţină trează conştiinţa etică a celor dispuşi să-i asculte. Mesajul transmis de Judith Butler comunităţii gay din Germania face parte din această categorie a vigilenţei morale. Valorile democraţiei liberale, odată cucerite, trebuie şi apărate zi de zi. Prea uşor e să recădem în barbarie şi mult prea greu să ne dovedim mereu sensibili la nevoile semenului diferit de noi. Oare cine să fie mai apt să înţeleagă suferinţa stigmatizării şi neapartenenţei decât cei queer, cei situaţi mereu în afara comunităţilor, neacceptaţi, proscrişi şi urâţi de toată lumea până nu demult? În condiţiile astea, pare să spună Butler, orice pactizare a homosexualilor cu „normalitatea” agresivă şi arogantă e o ruşinoasă decădere morală.  

Maria Irod

UN POLITICIAN GAY – VIITORUL VICECANCELAR AL GERMANIEI

                                                                                                                                                                           În urma alegerilor de duminică, Germania va avea un nou guvern. Angela Merkel, reprezentanta Uniunii Creştin-Democrate (CDU), rămâne în funcţia de cancelar. Noutatea o reprezintă coaliţia dintre CDU şi FDP (Partidul Liberal-Democrat) şi eşecul socialiştilor. În ceea ce-i priveşte pe liberali, un partid mic, dar cu priză semnificativă la electoratul tânăr din aşa-zisa clasă de mijloc, coaliţia cu un alt partid de centru dreapta de importanţa CDU este singura şansă de a accede la guvernare. În condiţiile date, Guido Westerwelle, preşedintele FDP, va deveni ministru de externe şi vicecancelar. După cum se ştie, în Germania preşedintele are o funcţie mai degrabă onorifică, deci vicecancelarul este al doilea om în stat.

            În vârstă de 47 de ani ( n. 27 decembrie 1961), doctor în drept, Guido Westerwelle este un politician cu experienţă şi unul dintre puţinii oameni politici germani care şi-a recunoscut cu detaşare homosexualitatea. În 2004, acesta a apărut la ziua de naştere a Angelei Merkel însoţit de partenerul său, omul de afaceri Michael Mronz. Dacă Angela Merkel este prima femeie cancelar din istoria Germaniei, în cazul lui Westerwelle nu se poate vorbi chiar despre o premieră absolută. Pe vremea lui Adenauer, vicecancelar era Heinrich von Brentano, un homosexual cunoscut, ce-i drept, doar în cercuri restrânse. Diferenţa – imensă şi care ar trebui, de fapt, să ne intereseze – priveşte atitudinea opiniei publice. În timp ce pentru Brentano, dezvăluirea orientării sexuale ar fi însemnat ruinarea carierei, pentru Westerwelle acest lucru este doar un detaliu ca oricare altul. Electoratul german contemporan pare a fi mai interesat de programul politic al candidaţilor decât de viaţa lor personală. Cu toate acestea, homosexualitatea n-a ajuns încă o banalitate absolută, dovadă articolele şi comentariile din presă care insistă disproporţionat de mult asupra relaţiei lui Westerwelle cu Mronz, în comparaţie cu atenţia acordată vieţii private a candidaţilor heterosexuali. Ba chiar unui politician SPD (Partidul Social-Democrat) i-a scăpat o remarcă de genul :”Nu ne trebuie ministru de externe gay”, după care şi-a cerut public scuze.

Maria Irod

REZOLUŢIE O.N.U . PENTRU DECRIMINALIZAREA UNIVERSALĂ A HOMOSEXUALITĂŢII

          La iniţiativa Franţei şi a Olandei, Organizaţia Naţiunilor Unite a luat în discuţie o rezoluţie privind dezincriminarea relaţiilor homosexuale la nivel mondial. Preşedintele Adunării Generale a O.N.U., libianul Ali Abdussalam Treki şi-a exprimat dezacordul cu această rezoluţie, afirmând că “a fi gay este ceva inacceptabil”. Faptul că anumiţi lideri arabi, influenţaţi de grupările islamiste, boicotează rezoluţia nu ne miră, aşa cum ni se pare firesc ca preşedintele Obama să o susţină. Ce este cu adevărat inacceptabil şi de neînţeles este atitudinea Papei. Oficiali de la Vatican au denunţat rezoluţia pe motiv că ar putea promova căsătoriile gay. Asta în condiţiile în care există ţări unde mii de oameni sunt încă ameninţaţi cu moartea doar pentru că sunt homosexuali sau pur şi simplu pentru că planează asupra lor o asemenea bănuială. Şi în condiţiile în care toată lumea a auzit de execuţiile din Iran şi de atrocităţile la care se dedau miliţiile islamiste în Irak. Pentru a numi doar două exemple arhi-cunoscute. În această situaţie, atitudinea Vaticanului este de un cinism îngrozitor.

       Oare chiar nu înţeleg distinşii cardinali că rezoluţia se vrea o minimă măsură de protecţie a unor vieţi omeneşti? Bineînţeles, realist vorbind, sunt slabe şanse ca rezoluţia să aibă vreun efect acolo unde ar fi nevoie stringentă. Pentru că – nu-i aşa? – nici măcar O.N.U. nu se poate amesteca în treburile interne ale unor state. Dacă ar fi putut, multe nenorociri ar fi fost împiedicate. Dar măcar simbolic, rezoluţia ar fi un pas înainte, un semnal că lumii îi pasă de unele dintre cele mai dispreţuite victime. Se pare însă că Vaticanului nu-i pasă. Deşi, paradoxal, încă din 1986, un comunicat oficial al Vaticanului redactat de însuşi Joseph Ratzinger, pe atunci responsabil cu congregaţia pentru doctrină, condamna actele de violenţă verbală şi fizică îndreptate împotriva persoanelor gay. E drept, în acelaşi comunicat, homosexualilor li se recomanda abstinenţa şi relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex erau considerate “acte dezordonate şi intrinsec imorale”. Totuşi, documentul era foarte progresist, din moment ce recunoştea, printre rânduri, că orientarea sexuală e ceva înnăscut, nu un viciu de care te poţi lepăda. Cum să înţelegem atunci atitudinea prezentă a Vaticanului? Se teme Papa aşa de mult că, nemaifiind ameninţaţi cu moartea, homosexualii iranieni, de exemplu, se vor deda din ce în ce mai mult la “acte dezordonate şi intrinsec imorale”? După logica asta, decât să cadă în păcat, mai bine să moară…

Maria Irod

BERLINUL CONTRA HOMOFOBIEI

     Săptămâna trecută, pe 23 septembrie 2009, a luat fiinţă la Berlin Alianţa contra Homofobiei (Bündnis gegen Homophobie). Asociaţia reprezintă o iniţiativă a filialei Berlin-Brandenburg a LSVD (Uniunea Lesbienelor şi a Bărbaţilor Gay din Germania) şi urmăreşte să mobilizeze factori importanţi ai societăţii civile, precum şi ai vieţii economice, culturale şi politice în lupta contra homofobiei. Această modalitate organizată de apărare a valorilor etice fundamentale pe care se bazează societatea democratică are un precedent în asociaţile de combatere a xenofobiei şi a discriminării pe criterii etnice şi religioase.

        Participanţii la ceremonia de înfiinţare a Alianţei au semnat un acord prin care se angajează să reacţioneze ferm la orice formă de violenţă şi discriminare bazată pe orientarea sexuală, subliniind totodată că homofobia este comparabilă, în gravitatea ei, cu rasismul şi antisemitismul. La evenimentul prezidat de primarul Berlinului, Klaus Wowereit – el însuşi gay declarat şi primar al oraşului din 2001 – au participat, printre alţii, şeful Poliţiei din Berlin, Dieter Glietsch, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Berlin, Michael Joachim, si preşedinta Consiliului Central al Romilor din Germania, Romani Rose. Faptul că încă de la înfiinţare Bündnis gegen Homophobie a reuşit să-şi atragă susţinători importanţi – reprezentanţi ai altor minorităţi, agenţi economici, asociaţii sportive, instituţii culturale de prestigiu – este un semnal pozitiv care arată că respectul faţă de alteritate şi drepturile fundamentale ale omului sunt valori larg recunoscute în societatea germană.

 

Membrii fondatori ai Bündnis gegen Homophobie:

Akademie der Künste (Academia Artelor)
2. Berliner Fußball-Verband e.V. (Federaţia de Fotbal din Berlin)
3. Berliner Bank
4. Berliner Polizei (Poliţia Berlin)
5. Berliner Stadtreinigungsbetriebe (BSR) (Regia de Salubrizare a Oraşului Berlin)
6. Berlin Tourismus Marketing GmbH
7. Deutsche Bank Berlin
8. Deutsche Oper Berlin (un teatru liric important din Berlin)
9. Deutscher Fußball-Bund e.V. (DFB) (Liga de Fotbal din Germania)
10.  Deutscher Gewerkschaftsbund Berlin-Brandenburg (DGB) (Uniunea Sindicatelor din Berlin-Brandenburg)
11.  Hertha BSC Berlin
12.  Internationale Filmfestspiele Berlin / Berlinale (Festivalul Internaţional de Film „Berlinale”)
13.  Jüdische Gemeinde zu Berlin (Comunitatea Evreiască)
14.  Landessportbund Berlin (Federaţia Sportivă din Berlin)
15.  Landesverband Deutscher Sinti und Roma Berlin-Brandenburg e.V. (Uniunea Romilor din Berlin-Brandenbrug)
16.  SAP AG
17.  Stiftung Brandenburgische Gedenkstätten (Fundaţia Monumentelor şi Caselor Memoriale din Landul Brandenburg)
18.  Stiftung Denkmal für die ermordeten Juden Europas (Fundaţia – Memoria Evreilor ucişi în Europa)
19.  Tennis Borussia Berlin e.V. (TeBe)
20.  TERRE DES FEMMES – Menschenrechte für die Frau e.V. (Asociaţie pentru Drepturile Femeii)
21.  Theater an der Parkaue
22.  Türkiyemspor Berlin e.V.
23.  Verein Iranischer Flüchtlinge e.V. (Asociatia Refugiaţilor Iranieni)
24.  Zentralrat Deutscher Sinti und Roma (Consiuliul Central al Romilor din Germania)

Participanţi la ceremonia de înfiinţare:

1. Bündnis für Demokratie und Toleranz – gegen Extremismus und Gewalt (BfDT) (Alianţa pentru Democraţie si Toleranţă – împotriva Extremismului şi Violenţei)
2. Evangelische Kirche Berlin-Brandenburg-schlesische Oberlausitz (Biserica Luterană din Berlin-Brandenburg şi Oberlausitz)
3. Humboldt-Universität zu Berlin (Universitatea Humboldt din Berlin)
4. Landeskommission Berlin gegen Gewalt (Comisia Landului Berlin-Brandenburg pentru Combaterea Violenţei)
5. Landesstelle für Gleichbehandlung – gegen Diskriminierung (Consiliul local pentru Egalitate de Şanse şi Combaterea Discriminarii)
6. Landeszentrale für politische Bildungsarbeit Berlin (Centrala pentru Educaţie Civică din Berlin)
7. Maneo – Das schwule Anti-Gewalt-Projekt in Berlin (Proiectul de Combatere a Violenţei împotriva Bărbaţilor Gay)

 

Maria Irod