Erik Göller – ganduri despre un actor de comedie

erik goeller
Ieri, 6 septembrie, Erik Göller – actor și profesor la Academia de Arte Dramatice din Graz – ar fi împlinit 70 de ani.  Din păcate s-a stins în primăvara aceasta, răpus de o boală grea pe care a ascuns-o de cei dragi, cu discreție și stoicism, până în ultima clipă. Nu pot spune că-l cunoșteam  foarte bine, cred că l-am întâlnit de vreo trei sau patru ori, întotdeauna într-un grup de prieteni. O singură dată l-am văzut pe scenă, dar nu într-unul dintre spectacolele de comedie în care a strălucit, ci într-un rol secundar din Natan înțeleptul de Lessing. Cu toate acestea, Erik Göller ajunsese să facă oarecum parte din mine. Îl identificam cu însăși istoria recentă a orașului Graz și, mai ales, cu lumea sa artistică. În plus, cele mai prețioase prietenii ale mele au  legătură, într-un fel sau altul, cu persoana lui.

Întâmplarea a vrut ca, în toamna lui 2002, abia sosită la studii în al doilea oraș ca mărime din Austria, oraș care, după ce cunoscusem Berlinul, mi se părea provincial, Erik Göller să fie primul nume care să-mi atragă atenția. Într-o dimineață am văzut-o pe colega mea de cămin, care studia canto și cultiva deja maniere de divă, dormind până târziu și răsfățându-se îndelung la micul dejun, cum se grăbea din cale-afară să iasă pe ușă. La întrebarea mea mirată mi-a răspuns că nu vrea să întârzie la “ora de sport“ fiindcă s-ar putea ca profesorul să se supere. Nu mi-am putut reține curiozitatea de a afla ce profesor a reușit să-i trezească asemenea scrupule. Margrit mi-a spus că e vorba de un „homosexual între două vârste, membru în secta scientologilor, afurisit și ironic, pedant și pisălog, într-un cuvânt un ciudat adorabil. “ Mai aveau să treacă vreo doi ani până să-l cunosc pe cel descris astfel. Între timp mă dusesem la teatru să-l văd cum joacă, iar Natan înțeleptul fusese din păcate singura piesă la care am găsit bilete. Și mă lămurisem și în privința “sportului”: Erik Göller preda de vreo treizeci de ani, atât studenților la actorie cât și celor de la canto, dicție și mișcare scenică. 

Ceva mai târziu, tot datorită colegei de la canto, aveam să-i cunosc pe doi dintre cei mai importanți oameni din viața mea. Îmi trebuia o casetă audio neînregistrată, iar Margrit a considerat că ar fi păcat s-o cumpăr dintr-un banal supermarket, când vizavi de Academia de Arte Dramatice există un magazinaș cochet de produse electronice în care un domn extrem de amabil și comunicativ abia așteaptă să ma servească. În plus, domnul respectiv e un rafinat cunoscător de muzică clasică. Toți studenții Academiei îi sunt clienți fideli. Trecusem de mai multe ori prin fața magazinului La Cassetta din Jakoministr. 6, dar nu intrasem niciodată. Remarcasem în schimb stegulețele în culorile curcubeului arborate la ușă, semn clar că proprietarul era gay. Când m-am dus în sfârșit să cumpăr caseta, m-a luat în primire un bărbat de vreo șaizeci și ceva de ani, înalt și slab, cu trăsături și gesturi efeminate. Era într-adevăr extrem de comunicativ. Cred că am stat cel puțin o jumătate de oră în magazin.  Nu mai știu despre ce am vorbit, îmi amintesc doar că – atunci cand am plecat de acolo – nu aveam cu mine doar caseta cumpărată, ci și o ediție critică (în original și în germana modernă) din Parzival de Wolfram von Eschenbach. Proprietarul magazinului găsise de cuviință că poemul medieval e o lectură potrivită pentru o studentă la germanistică și îmi împrumutase cartea pe termen nelimitat. La scurt timp după această primă discuție, Siegfried Tiefengruber– căci așa se numea domnul cu magazinul de electronice – și-a lichidat afacerea  care începuse să nu mai meargă așa de bine ca la început. Dar prietenia noastră a continuat și s-a aprofundat. I-am scris de la București, apoi, când am primit a doua bursă la Graz, ne-am revăzut și el m-a invitat la masă. Atunci l-am cunoscut, în sfârșit, și pe Franz Koinegg, partenerul lui de viață. Au trecut mai bine de zece ani de atunci și locuința celor doi domni mi-a devenit a doua casă. Nu ezit să spun că am găsit în acești oameni nu doar niște prieteni buni, dar niște rude spirituale, mai apropiate mie decât mulți membri ai familiei biologice. Rar mi-a fost dat să fiu atât de liberă în prezența cuiva, să vorbim despre orice, să râdem în aceleași situații, să ne emoționeze aceleași lucruri, să ascultăm muzică, să gătim împreună, sa cosim iarba din curte sau pur și simplu să stăm pe o bancă  ore în șir, tăcuți, admirând un copac.

Ei bine, Siegfried și Franz, doi oameni cu temperamente foarte diferite, dar uniți de peste patruzeci de ani într-un cuplu minunat, poate că nu s-ar fi cunoscut dacă nu era Erik Göller și petrecerile lui celebre în Graz-ul anilor 60-70. Păstrând proporțiile, îmi închipui că așa trebuiau să arate și întrunirile boemei artistice din cartierul Schwabing (München) de la începutul secolului XX, unde își făceau apariția Stefan George, Alfred Schuler, Karl Wolfskehl și alții. Susținut trup și suflet de mama lui, Erik Göller aduna periodic în locuința sa generoasă cam tot ce era mai incitant și mai excentric prin culisele teatrului și ale operei din orașul său natal: de la soliști, actori, balerini, regizori până la croitori sau machiori, cam toți angajații venerabilelor instituții i-au trecut măcar o dată pragul. Mulți erau gay, dar mai mulți erau doar fascinați de verva sa și de talentul său de amfitrion.  De multe ori, aveau loc un fel de seri tematice, în care se lucra în comun la o piesă, alte ori casa lui Erik Göller se transforma într-o sală de bal mascat. La un moment dat s-au organizat chiar și ședințe de spiritism. Mama lui Erik Göller era dispusă la orice nebunie, iar o dată, când era deja foarte bătrână, a urcat chiar pe scenă, într-o piesă regizată de fiul ei.

Trebuie să spun că atmosfera petrecerilor lui Erik Göller nu era ceva comun în Austria acelor ani. De fapt, în orașul Graz, ca și în capitală, de altfel, teatrul și opera erau singurele oaze de sensibilitate și respect față de alteritate într-o societate cu mentalități destul de rigide. Nici măcar Academia de Arte Dramatice, instituție pe care Erik Göller avea s-o slujească timp de trei decenii, nu ducea lipsă de homofobi. Așa se face că s-au găsit imediat profesori grijulii care să-l prevină pe tânărul Franz Koinegg, student la canto, să nu se mai afișeze cu homosexuali notorii precum  Erik Göller sau Sartor, directorul artistic al operei, fiindcă riscă să-și strice reputația.  

Erik Göller și cei din generația sa au cunoscut așadar vremuri și atitudini care par să fie demult uitate în comunitatea gay occidentală. Faptul că Erik și-a început cariera atât de devreme și a rezistat un timp atât de îndelungat pe scenă și la catedră spune ceva despre firea lui puternică. N-am vorbit niciodată cu el despre homosexualitate sau homofobie. De altfel, el prefera termenul de “Homoerot”        , pesemne i se părea mai distins. Nu știu, prin urmare, dacă bârfele vechi și răutățile inevitabile ale unor colegi l-au afectat în vreun fel. Era – sau doar voia să pară – un personaj distant și greu accesibil. Avea puțini prieteni, iar dintre diverșii parteneri nici unul nu i-a rămas alături până la sfărșitul vieții.

Erik Göller era un om cu lumini și umbre. Se entuziasma prea ușor pentru tot felul de lucruri dubioase și avea o pasiune pentru teoriile oculte și scenariile abracadabrante. Exista în el o nevoie profundă de spiritualitate, nesatisfăcută de Biserica Catolică de care aparținea prin naștere, și canalizată de multe ori spre doctrine și organizații îndoielnice. Într-un final i-a descoperit pe scientologi și le-a rămas fidel, în pofida homofobiei lor declarate și adesea în detrimentul propriei bunăstări fizice și psihice. Spre exemplu, neîncrederea în medicină, inoculată de scientologi, l-a făcut pe Erik să-și neglijeze diabetul care avea să-i devină fatal.

Pentru mine, Erik Göller rămâne un fel de arhivă a vieții artistice și mondene din Graz-ul anilor 60-2000. Multe destine – dintre care am menționat aici doar două care îmi sunt mie foarte dragi – se interesectează cu al lui. S-ar putea scrie o istorie a orașului plecând doar de la cunoștințele lui Erik Göller.

Un om de înălțime medie, destul de masiv la maturitate, asta după ce în adolescență – în perioada când l-a cunoscut pe Siegfried, la cea mai cunoscută școală de balet din Graz – fusese aproape anorexic…capul lipsit de păr, un nas acvilin și ochi negri foarte expresivi. Cam așa mi-a rămas în memorie Erik Göller. Și, bineînțeles, nu voi uita niciodată vocea gravă care rostea cuvintele apăsat, într-o germană literară impecabilă, neverosimilă pentru un austriac. Avea predilecție pentru rolurile de comedie și a avut mare succes în travesti, în Colivia nebunelor. Dar la fel de credibil a fost și în rolul Patriarhului din Natan înțeleptul. Ultima dată l-am văzut în vara lui 2011, la casa lui de la țară, și am stat mult de vorbă sub un corcoduș bătrân, alături de Siegfried și Franz. Erik era în vervă și – evident – trebuie să recurg și la acest clișeu: pentru nimic în lume n-aș fi crezut că n-aveam să-l mai văd niciodată.

Maria Irod  

Gillian Anderson

          

                   Multi telespectatori o stiu din serialul Dosarele X, in rolul agentului Scully. Actrita a recunoscut pentru revista Out ca a avut relatii cu femei, dar ca barbatii au atras-o prea mult pentru a stabili relatii de lunga durata. Prima experienta sexuala cu o femeie a avut loc intr-o perioada tulbure, dupa ce a parasit Anglia pentru Statele Unite. Socul schimbarii, dezamagirea, spiritul de fronda au impins-o la relatii care sfidau conventiile sociale. Gillian, care a fost votata cea mai sexy femeie in 1996, a continuat sa aiba relatii cu femei, desi acestea au constituit exceptia, nu regula.
Actrita a divortat de primul sot in 1997, iar de al doilea, in 2006. In prezent este singura, dupa a treia relatie esuata cu un barbat, Mark Griffiths, alaturi de care a trait sase ani, in urma carora au rezultat doi copii.

Kelly McGillis

      

            Kelly McGillis, partenera lui Tom Cruise din filmul “Top Gun”, a confirmat in 2009 zvonurile ca ar fi lesbiana, intr-un interviu pentru SheWired.com, un site de profil. Are doi copii din casatoria cu Fred Tillman (al doilea sot) , de care a divortat in 2002. Dupa doua relatii esuate cu barbati, Kelly si-a recunoscut, in sfarsit, adevarata identitate si in 2010 a inceput o relatie cu o femeie, Melanie Leis. Gradul ridicat de intoleranta al societatii si teama ca proprii copii ar putea suferi situatii tensionate la scoala au fortat-o ani de zile sa minta in privinta orientarii sexuale.

  O mai puteti vedea in filmul “The accused”, din 1988, alaturi de Jodie Foster, dar si in serialul “The L Word”, in rolul colonelului Gillian Davis.

Sofi Oksanen

Pe 27 martie 2012, la Libraria Carturesti, Sofi Oksanen, considerata cea mai mare scriitoare finlandeza a momentului, si-a lansat romanul “Purificare”. Sofi Oksanen a fost declarata “Personalitatea anului 2009” in Finlanda, romanul ei fiind tradus in 43 de limbi.

Romanul “Baby Jane”, aparut in 2005, are ca tema anxietatea si violenta in cadrul cuplurilor de lesbiene. Scriitoarea insasi este bisexuala.

Mai multe informatii AICI!

Despre romanul “Baby Jane”

What happened to Piki —The confident girl who always joked around, who hid everything that she wanted to be invisible inside? What happened to make the coolest girl in town a prisoner in her own home, on the verge of starving to death? In Baby Jane, the female narrator’s great love, Piki, isolates herself in her apartment. Suffering from severe anxiety hysteria, she is unable to deal even with the simplest of everyday chores. Piki’s illness is an unspeakable shame that she tries to hide even from those closest to her. Her girlfriends help and support her as much as they can, but the right words go in the wrong places, and the wrong ones in the right. The second novel from acclaimed Finnish writer Sofi Oksanen is a candid triangle drama in which an awkward and incredibly tender love story plays out in the shadow of Piki’s illness. Laughter, passion, jealousy and tears lead to irreparable loneliness and, at last, to resignation. Baby Jane is also a brave call to debate of themes barely treated in Finnish literature before; the pharmaceutical industry, psychiatric care, and how the Prozac generation got stuck in its pill addiction.”

Despre romanul “Purificare”, pentru cine doreste sa-l citeasca-Aici!

Hubert Fichte, artistul si mastile sale

Dacă ar fi trăit, Hubert Fichte ar fi împlinit astăzi 77 de ani (n. 21 martie 1935 – d. 8 martie 1986). E tentant să ne imaginăm cum s-ar fi prezentat la această vârstă excentricul şi mereu juvenilul autor. Poate că dezvoltarea halucinantă a tehnologiilor digitale, multimedialitatea, proliferarea nelimitata a retelelor web l-ar fi fascinat pe scriitorul care experimenta înca din anii ’60-’70 cu hibridizarea textului literar. Sau poate nu. E la fel de plauzibil ca tocmai această explozie de posibilităţi tehnologice şi pătrunderea în canon a unor practici textuale considerate cândva subversive să-l ţină departe de lumea culturală de azi. L-am fi văzut oare alături de partenera lui, artista fotograf Leonore Mau (în vârstă de 95 de ani), la expoziţii de artă contemporană sau s-ar fi retras amândoi undeva, într-un locus amoenus, poate în Provence, unde foarte tânărul Fichte a păscut oile şi l-a descoperit pe Herodot?

Dar ce are special acest scriitor, a cărui faimă a crescut, nu spectaculos, dar constant după moarte? Să ne oprim mai întâi asupra profilului psihobiografic al autorului. Din 1952 şi până la moartea sa, în 1986, Fichte a călătorit în peste două zeci de ţări, mânat de o curiozitate şi o voinţă de cunoaştere de nestăpânit. Patosul investigării pe teren a fost dublat de efortul însuşirii unor competenţe de cercetător profesionist. Fără studii formale şi departe de viaţa academică până târziu, în anii ’80, când a fost invitat de Universitatea din Viena să-şi expună rezultatele cercetărilor, Fichte ia interviuri, observă, scotoceşte în arhive, montând documentele obţinute într-un colaj polifonic de discursivităţi autonome care se cheamă una pe alta printr-un soi de rezonanţă speculară. Spre sfârşitul vieţii tinde din ce în ce mai mult spre o organizare multimedială a materialului; realizează documentare radiofonice, iar fotografia devine tot mai importantă – o completare necesară a cuvântului scris – astfel încât ultimele sale cărţi, dedicate religiilor arhaice din Brazilia, conţin un corpus consistent de fotografii făcute de  Leonore Mau. 

Densitatea trimiterilor interculturale din textele lui Fichte îl pune pe cititor într-o dificultate hermeneutică potenţată de gestul egalitar (şi voit subversiv) care aşează pe acelaşi plan ex-centricul şi marginalul cu canonicul, acordând acelaşi credit unui vraci din Senegal sau unui preşedinte de stat.

Fiind un om al teatrului mai înainte de a deveni scriitor (între vârsta de 10 şi 15 ani, Fichte a apărut în mai multe piese de teatru pe diferite scene din Hamburg), distilând din trecutul său de actor sensibilitatea pentru sonoritatea, intonaţia, intensitatea cuvântului, Fichte ordonează materialul epic spaţial mai degrabă decât cronologic. Rememorarea funcţionează teatral în sensul în care cuvintele păstrează un rest de forţă, de exaltare asemănătoare efectului unui ritual magic. Principiul de coerenţă al acestor imagini întretăiate la limita lizibilului este patosul autobiografic care transformă propria viaţă – obiectul hermeneutic cel mai familiar, după cum recunoaşte autorul – într-o “etnogramă”, căutând pe “celălalt” în inima lui “acelaşi”.

El însuşi un marginal (fiu nelegitim al unui tată evreu pe care nu l-a cunoscut niciodată, abandonat temporar de mamă într-un orfelinat, homosexual, cercetător fără studii), Hubert Fichte este interesat de productivitatea zonelor periferice. În loc să se autostilizeze în victimă sau să-şi caute locul în continuitatea genealogiei şi a culturii naţionale, el preferă aventura spirituală prin dezrădăcinare, mişcarea transgresivă şi transculturală, sincretismul şi eterodoxia.

Din păcate, scrierile lui nu sunt încă traduse în limba română; stilistic, de altfel, e un lucru destul de dificil de realizat, însă cred că ar merita efortul, măcar pentru caracterul foarte aparte al scrierilor sale, fără corespondent în cultura română.

Pentru cunoscătorii de germană recomand filmul documentar al lui Thomas Palzer, intitulat “Hubert Fichte, der schwarze Engel” (H.F., ingerul negru) http://www.youtube.com/watch?v=GzCJQfrCLWs care suprinde foarte bine traseul biografic al lui Fichte: trauma abandonului, trăită în timpul războiului, anii de liceu, la Hamburg, când îl cunoaşte pe Hans Henny Jahnn, încercarea de a-şi croi o existenţă departe de civilizaţie, ca păstor în Sudul Franţei, alături de pictorul naiv Serge Fiorio, apoi întâlnirea decisivă cu Leonore Mau, o femeie cu aproape 20 de ani mai în vârstă, care-şi părăseşte soţul şi copiii pentru a sprijini un tânăr necunoscut să devină scriitor şi care îi va fi lui Fichte confidentă, soră, iubită, mamă şi partener de proiecte artistice, succesele literare, prieteniile şi, în fine, moartea cauzată de infecţia cu H.I.V., boală pe care, asemenea lui Foucault, altă victimă celebră, o considera o ficţiune menită să îngrădească libertatea sexuală. Filmul ne arată într-o manieră sobră, dar emoţionantă excentricităţile şi melancoliile lui Fichte, tribulaţiile lui erotice – îmbrăcat în paltonul din blană de vulpe, lung până la pământ, cutreiera noaptea zona gării din Hamburg, pentru a se abandona apoi în braţele vreunui prostituat marocan sau tunisian. Apropierea sa de cultele sincretice ale afroamericanilor îi conferea, după cum mărturiseşte un critic literar care l-a cunoscut, o aură de numinozitate. Fichte personifica într-un fel aparte dualitatea şi uniunea contrariilor: androginia, bisexualitatea, iluminismul şi credinţa în eficienţa practicilor magice, a experienţelor transpersonale. În plus, aşa cum observă alt intervievat, în scrierile sale se produce o des-centrare radicală a subiectului masculin autonom, care vorbeşte în toate romanele tradiţionale (inclusiv în cele scrise de femei), în favoarea pluralităţii vocilor. Atunci când Fichte îşi propune „eine Verschwulung der Welt” (o homosexualizare a lumii = traducere imperfectă a unui termen care sună aproape heideggerian în germană), el nu vrea să spună, bineînţeles, că toată lumea trebuie să devină gay. Este vorba despre o abandonare a rigidităţii rolurilor de gen şi a centrării fundamentaliste în propriile certitudini de învingător în favoarea unui „Zärtlichkeitsprinzip”, principiu de delicateţe care înseamnă subtilitate şi simţ al nuanţelor în relaţiile interumane şi în înţelegerea lumii înconjurătoare.

Filmul merită văzut şi pentru că prezintă destul de multe înregistrări frumoase cu Fichte însuşi, dar şi cu Leonore Mau şi cu alte cunoscute personalităţi culturale germane. Apare şi Hans Mayer, despre care am scris alaltăieri!!

Maria Irod

Hans Mayer, un carturar umanist

Astăzi se împlinesc 105 de la naşterea lui Hans Mayer (n. 19 martie 1907 la Köln – d. 19 mai 2001 la Tübingen), unul dintre cei mai importanţi critici literari ai secolului XX.

 

Născut într-o familie evreiască din marea burghezie, Hans Mayer a fost încă din tinereţe un om de stânga. Deşi entuziasmul juvenil pentru scrierile lui Karl Marx au lăsat loc, la maturitate, unei admiraţii contrabalansate de spiritul critic, Mayer nu s-a dezis niciodată de vederile sale socialiste, în sensul larg şi generos al cuvântului: sensibilitatea pentru situaţia celor „defavorizaţi”, tendinţa de a căuta un mesaj etic-umanist în opera de artă şi distanţa critică faţă de orice regim autoritar susceptibil de a îngrădi libertatea individului.

Deşi s-a făcut cunoscut ca profesor de literatură, Hans Mayer a urmat studii de drept şi sociologie, apoi de istorie şi filosofie, luându-şi doctoratul în 1930 cu o teză despre doctrinele germane ale statului. În timpul regimului naţional-socialist, a trăit în exil în Franţa şi în Elveţia. Între 1937 şi 1939 a ţinut prelegeri la Collège de Sociologie, proaspăt înfiinţat de Roger  Caillois, Michel Leiris şi Georges Bataille, alături de alt exilat celebru de origine evreiască, Walter Benjamin.

După război a preferat să rămână iniţial în RDG, unde a predat o vreme la Universitatea din Leipzig. Treptat, dezamăgirea sa faţă de regimul comunist a crescut, astfel că în 1963 nu se mai întoarce din vizita întreprinsă în Germania de Vest. A predat la Hannover, apoi, după pensionarea din 1973 şi până în ultimii ani de viaţă, a ţinut cursuri la Universitatea din Tübingen.

Opera sa curpinde peste 40 de volume de critică şi eseuri consacrate unor celebri autori germani şi străini din diferite epoci. Cea mai cunoscută carte rămâne însă Außenseiter (Marginalii, 1975), o lucrare ce se ocupă de reprezentarea literară a trei grupuri de „existentielle Außenseiter” (adică persoane marginalízate din cauza unor mărci identitare): femeile, bărbaţii homosexuali şi evreii. Pe coperta a patra a reeditării din 1981 putem citi: „O pledoarie pasionată şi subtilă pentru ce deposedaţi de drepturi: femeile, homosexualii, evreii. Autorul respinge practica marxistă de a pune interesele colectivului mai presus de drepturile individuale ale persoanei.” Într-un comentariu ulterior la această carte devenită bestseller, autorul recunoaşte că lucrarea are rădăcini în propria biografie de evreu homosexual.

În 2007, cu prilejul centenarului, Muzeul gay (Das Schwule Museum) din Berlin i-a dedicat o amplă expoziţie documentară.   

M.I.

Centenar Wolf von Aichelburg

Astăzi, poetul şi compozitorul Wolf von Aichelburg ar fi împlinit 100 de ani. Dacă nu s-ar fi înecat în vara lui 1994 în Marea Mediterană, în timpul unei obişnuite runde de înot matinal, cred că ar fi avut parte de această frumoasă aniversare. Nu l-am cunoscut, din păcate; ar fi trebuit să fiu cu câţiva ani mai în vârstă pentru ca această întâlnire să se producă. În orice caz, îl simt foarte aproape, este şi el unul dintre acei „prieteni de departe”, paradoxal însă mai apropiat mie decât mulţi cunoscuţi în viaţă. Un suflet frumos şi discret, al cărui chip caut să-l recompun din mărturii disparate, ca pe un puzzle.

Câteva date concrete: S-a născut la 3 ianuarie 1912 în oraşul Pola (astăzi în Croaţia) care pe vremea aceea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său era ofiţer de marină în armata austriacă, iar mama se pare că era originară din Germania. Familia von Aichelburg este o veche familie nobiliară din Carintia. Astăzi se mai pot vedea ruinele castelului familiei în satul St. Stefan im Gailtal. În urma destrămării Imperiului, ofiţerul Arnold von Aichelburg intră în serviciul armatei române şi se mută la Galaţi. În 1922 familia se stabileşte la Sibiu, unde Wolf şi fratele său mai mic Werner au posibilitatea să meargă la şcoala germană. Încă din copilărie Wolf dovedeşte mai multe înzestrări artistice, oscilând între pictură şi muzică. E profund conectat la viaţa culturală occidentală, în special germană şi franceză. La vârsta de 16 ani este marcat de întâlnirea cu poezia lui Stefan George şi cu legenda creată în jurul cercului său de discipoli. De fapt, influenţa covârşitoare asupra scrisului său provine din modernismul german, în special de la Rilke, dar şi de la Hölderlin, care tocmai era redescoperit şi pus în valoare de Cercul lui Stefan George.

În perioada interbelică, Wolf von Aichelburg începe studii de filologie la Cluj, continuate de lungi călătorii de studii în Germania şi Franţa. Reîntors în ţară, leagă prietenie cu unii scriitori români, membri ai Cercului literar de la Sibiu. Nu are un loc de muncă stabil, reuşeşte să scape de plecarea pe front şi lucrează ca profesor de liceu, ca traducător şi dă multe meditaţii. În 1948 începe calvarul arestărilor care se va termina abia în 1964 şi va însuma 12 ani de ani de închisoare şi domiciliu forţat. În 1959 are loc celebrul proces politic de la Braşov (Oraşul Stalin la vremea aceea) împotriva a cinci dintre cei mai cunoscuţi scriitori germani din România acelei perioade: Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald Siegmund. Birkner şi Aichelburg primesc cele mai grele condamnări: 25 de ani de muncă silnică. (Scherg 20 de ani, Bergel 15 ani şi Siegmund 10 ani). Motivul acuzării: „uneltire împotriva ordinii de stat”, concret fiind vorba de aşa-zise afirmaţii „duşmănoase” împotriva regimului, scrieri „subversive” sau pur şi simplu refuzul de a cânta ode de laudă partidului. În cazul lui Aichelburg, capul acuzării îl constituia un volum de povestiri satirice cu animale, Şobolanii din Hameln, în care tema centrală era lipsirea de libertate. Mai era incriminată şi o poezie intitulată sugestiv Minciuna roşie. După detenţii în mai multe penitenciare şi muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lui Aichelburg i se fixează domiciliu forţat într-un sat din Dobrogea. După cum povesteşte colegul lui de detenţie şi de domiciliu forţat, Hans Bergel, Wolf von Aichelburg ajunge să lucreze ca om de serviciu şi ca…sperietoare de ciori (!!) pentru a obţine ceva de mâncare. Îndură toate acestea cu o pacienţă incredibilă. M-am întrebat adesea cum au fost în stare aceşti oameni – inclusiv Bergel, pe care am avut privilegiul să-l cunosc – să iasă întregi la minte din aceste experienţe. Cred că fenomenul ţine de domeniul miracolului, adică de descoperirea excepţională a forţelor latente din sine. Nu pot decât să mă întreb ce aş fi făcut eu într-o asemenea situaţie limită, iar răspunsul la această întrebare rămâne un mister pe care nu cred că vreau să-l dezleg. Într-un interviu, Aichelburg mărturisea că în cazul lui secretul supravieţuirii e de natură religioasă, dar că nu vrea să vorbească despre asta. De altfel, discreţia l-a împiedicat – din păcate pentru posteritate – să scrie despre experienţa detenţiei şi despre experienţele personale în general. Nici jurnal nu a ţinut, aşa că doar bogata sa corespondenţă şi mărturiile celor care l-au cunoscut mai pot reconstitui aceste fapte de viaţă.

Aichelburg (dreapta), alaturi de ceilalti patru scriitori germani condamnati in 1959 (din volumul dedicat procesului, editat de cercetatorii Stefan Sienerth si peter Motzan: Worte als Gefahr und Gefaehrdung, Verlag Suedostdeutsches Kulturwerk, Muenchen 1993)

În 1968 e reabilitat, începe să colaboreze la reviste, i se publică mai multe cărţi, dar în 1976 încep din nou şicanele Securităţii. În 1980 reuşeşte să plece definitiv din România, se stabileşte la Freiburg, unde va rămâne până la moarte. Locuia într-un mic apartament, se mulţumea cu foarte puţin şi avea mereu bagajele făcute, cum se spune, pentru că era mai mereu în voiaj prin lume. Îl atrăgeau în special zonele maritime, însorite: Spania, Italia, Africa de Nord. Totul indică faptul că se detaşa progresiv de nevoile materiale…Fapt sesizat de Dieter Schlesak într-un frumos epitaf liric, în care priveşte moartea poetului ca pe o resorbţie a materiei în spirit: „du die dahin fliegende Erde”…

Posteritatea pare marcată de discreţia lui Wolf von Aichelburg. Aşa se face că despre el se vorbeşte nedrept de puţin. Au rămas totuşi admiratori fideli, dintre care trebuie neapărat amintiţi poeţii Dan Dănilă (stabilit în Germania) – care a şi tradus foarte frumos din lirica lui Aichelburg – şi Florin Predescu (stabilit în S.U.A.). În spaţiul german ecourile operei sale au fost slabe, cu puţine excepţii – de exemplu scriitorul Uwe Lammla, care i-a editat piesele de teatru la editura proprie.

Despre homosexualitatea lui Wolf von Aichelburg, notorie şi necontestată de nici unul dintre cunoscuţii săi, e greu de vorbit, pentru că nu există mărturii scrise. Scriitorul Aichelburg detesta confesiunea. Există, după ştiinţa mea, o singură povestire, Hervé, cu un delicat substrat homoerotic şi mai multe poezii interpretabile. Într-o scrisoare către Peter Motzan, Aichelburg descrie modul în care a receptat ca adolescent poezia lui Stefan George şi informaţiile despre Cercul acestuia în felul următor: „Die eigentliche Bedeutung Georges sehe ich in Dingen, über die sich schwer sprechen lässt und über die besser nicht gesprochen werden soll.” (Semnificaţia propriu-zisă a lui George (adică influenţa asupra lui, n.m.) o văd mai degrabă în lucruri despre care e greu de vorbit şi despre care ar fi mai bine să nu se vorbească.) Suficient cât să poţi citi printre rânduri, dar de o discreţie simptomatică pentru marea majoritate a homosexualilor români care au trăit acele vremuri: suferinţă îngropată în tăcere.

Maria Irod

În fine, pe aceeaşi notă a tăcerii, un poem minunat în versiune originală şi în tălmăcirea lui Dan Dănilă:

DIE WORTE

Die Worte haben mich alein gelassen.

Ich harre aus in stummer Heiterkeit.

Auf niemand wart ich, nirgends mehr zu zweit.

Die Dunkelheiten werden mich erfassen.

Was wär´s in diesem dumpfen Dunkel Sagen?

Und wessen Sprache hätte auch erreicht

Die meine, die von allem Meinen weicht?

Ich lächle, wo du erst beginnst zu fragen.

Wie sollt´ ich etwas zeigen und benennen,

denn ales ist ganz dicht um mich geschart.

Das nie Erwartete wird Gegenwart.

Wer will den Stummen von sich selber trennen?

Auch Töne haben aufgehört zu tönen,

viel eigentlicher sind sie unerhört.

Wo alle schlafen, bin ich ungestört.

Sie werden langsam meiner sich entwöhnen.

Cuvintele

Cuvintele m-au părăsit deodată.

Închis într-o muţenie senină

nu mai aştept pe nimeni să mai vină,

iar bezna mă cuprinde, furişată.  

Ce ar fi de spus în surda-ntunecare,

şi limba cui, s-ajungă, mai încearcă

pe-a mea, de mine-nstrăinată parcă?

Zâmbesc, când tu începi o întrebare. 

Să mai arăt şi să numesc, îmi ceri,

când sunt de toate strâns împresurat.

Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat.

Pe mut, cine-l desparte de tăceri?  

Chiar sunetele şi-au sfârşit concertul,

mai bine zis sunt de neauzit.

Printre adormiţi mă simt nestânjenit,

s-or dezobişnui de mine, cu încetul

Din volumul
Wolf von Aichelburg,
Gedichte/Poezii, 
Editura Hermann, Sibiu 1996
Traducere de Dan Dănilă