Erik Göller – ganduri despre un actor de comedie

Ieri, 6 septembrie, Erik Göller – actor și profesor la Academia de Arte Dramatice din Graz – ar fi împlinit 70 de ani.  Din păcate s-a stins în primăvara aceasta, răpus de o boală grea pe care a ascuns-o de cei dragi, cu discreție și stoicism, până în ultima clipă. Nu pot spune că-l cunoșteam  foarte bine, cred că l-am întâlnit de vreo trei sau patru ori, întotdeauna într-un grup de prieteni. O singură dată l-am văzut pe scenă, dar nu într-unul dintre spectacolele de comedie în care a strălucit, ci într-un rol secundar din Natan înțeleptul de Lessing. Cu toate acestea, Erik Göller ajunsese să facă oarecum parte din mine. Îl identificam cu însăși istoria recentă a orașului Graz și, mai ales, cu lumea sa artistică. În plus, cele mai prețioase prietenii ale mele au  legătură, într-un fel sau altul, cu persoana lui.

Întâmplarea a vrut ca, în toamna lui 2002, abia sosită la studii în al doilea oraș ca mărime din Austria, oraș care, după ce cunoscusem Berlinul, mi se părea provincial, Erik Göller să fie primul nume care să-mi atragă atenția. Într-o dimineață am văzut-o pe colega mea de cămin, care studia canto și cultiva deja maniere de divă, dormind până târziu și răsfățându-se îndelung la micul dejun, cum se grăbea din cale-afară să iasă pe ușă. La întrebarea mea mirată mi-a răspuns că nu vrea să întârzie la “ora de sport“ fiindcă s-ar putea ca profesorul să se supere. Nu mi-am putut reține curiozitatea de a afla ce profesor a reușit să-i trezească asemenea scrupule. Margrit mi-a spus că e vorba de un „homosexual între două vârste, membru în secta scientologilor, afurisit și ironic, pedant și pisălog, într-un cuvânt un ciudat adorabil. “ Mai aveau să treacă vreo doi ani până să-l cunosc pe cel descris astfel. Între timp mă dusesem la teatru să-l văd cum joacă, iar Natan înțeleptul fusese din păcate singura piesă la care am găsit bilete. Și mă lămurisem și în privința “sportului”: Erik Göller preda de vreo treizeci de ani, atât studenților la actorie cât și celor de la canto, dicție și mișcare scenică. 

Ceva mai târziu, tot datorită colegei de la canto, aveam să-i cunosc pe doi dintre cei mai importanți oameni din viața mea. Îmi trebuia o casetă audio neînregistrată, iar Margrit a considerat că ar fi păcat s-o cumpăr dintr-un banal supermarket, când vizavi de Academia de Arte Dramatice există un magazinaș cochet de produse electronice în care un domn extrem de amabil și comunicativ abia așteaptă să ma servească. În plus, domnul respectiv e un rafinat cunoscător de muzică clasică. Toți studenții Academiei îi sunt clienți fideli. Trecusem de mai multe ori prin fața magazinului La Cassetta din Jakoministr. 6, dar nu intrasem niciodată. Remarcasem în schimb stegulețele în culorile curcubeului arborate la ușă, semn clar că proprietarul era gay. Când m-am dus în sfârșit să cumpăr caseta, m-a luat în primire un bărbat de vreo șaizeci și ceva de ani, înalt și slab, cu trăsături și gesturi efeminate. Era într-adevăr extrem de comunicativ. Cred că am stat cel puțin o jumătate de oră în magazin.  Nu mai știu despre ce am vorbit, îmi amintesc doar că – atunci cand am plecat de acolo – nu aveam cu mine doar caseta cumpărată, ci și o ediție critică (în original și în germana modernă) din Parzival de Wolfram von Eschenbach. Proprietarul magazinului găsise de cuviință că poemul medieval e o lectură potrivită pentru o studentă la germanistică și îmi împrumutase cartea pe termen nelimitat. La scurt timp după această primă discuție, Siegfried Tiefengruber– căci așa se numea domnul cu magazinul de electronice – și-a lichidat afacerea  care începuse să nu mai meargă așa de bine ca la început. Dar prietenia noastră a continuat și s-a aprofundat. I-am scris de la București, apoi, când am primit a doua bursă la Graz, ne-am revăzut și el m-a invitat la masă. Atunci l-am cunoscut, în sfârșit, și pe Franz Koinegg, partenerul lui de viață. Au trecut mai bine de zece ani de atunci și locuința celor doi domni mi-a devenit a doua casă. Nu ezit să spun că am găsit în acești oameni nu doar niște prieteni buni, dar niște rude spirituale, mai apropiate mie decât mulți membri ai familiei biologice. Rar mi-a fost dat să fiu atât de liberă în prezența cuiva, să vorbim despre orice, să râdem în aceleași situații, să ne emoționeze aceleași lucruri, să ascultăm muzică, să gătim împreună, sa cosim iarba din curte sau pur și simplu să stăm pe o bancă  ore în șir, tăcuți, admirând un copac.

Ei bine, Siegfried și Franz, doi oameni cu temperamente foarte diferite, dar uniți de peste patruzeci de ani într-un cuplu minunat, poate că nu s-ar fi cunoscut dacă nu era Erik Göller și petrecerile lui celebre în Graz-ul anilor 60-70. Păstrând proporțiile, îmi închipui că așa trebuiau să arate și întrunirile boemei artistice din cartierul Schwabing (München) de la începutul secolului XX, unde își făceau apariția Stefan George, Alfred Schuler, Karl Wolfskehl și alții. Susținut trup și suflet de mama lui, Erik Göller aduna periodic în locuința sa generoasă cam tot ce era mai incitant și mai excentric prin culisele teatrului și ale operei din orașul său natal: de la soliști, actori, balerini, regizori până la croitori sau machiori, cam toți angajații venerabilelor instituții i-au trecut măcar o dată pragul. Mulți erau gay, dar mai mulți erau doar fascinați de verva sa și de talentul său de amfitrion.  De multe ori, aveau loc un fel de seri tematice, în care se lucra în comun la o piesă, alte ori casa lui Erik Göller se transforma într-o sală de bal mascat. La un moment dat s-au organizat chiar și ședințe de spiritism. Mama lui Erik Göller era dispusă la orice nebunie, iar o dată, când era deja foarte bătrână, a urcat chiar pe scenă, într-o piesă regizată de fiul ei.

Trebuie să spun că atmosfera petrecerilor lui Erik Göller nu era ceva comun în Austria acelor ani. De fapt, în orașul Graz, ca și în capitală, de altfel, teatrul și opera erau singurele oaze de sensibilitate și respect față de alteritate într-o societate cu mentalități destul de rigide. Nici măcar Academia de Arte Dramatice, instituție pe care Erik Göller avea s-o slujească timp de trei decenii, nu ducea lipsă de homofobi. Așa se face că s-au găsit imediat profesori grijulii care să-l prevină pe tânărul Franz Koinegg, student la canto, să nu se mai afișeze cu homosexuali notorii precum  Erik Göller sau Sartor, directorul artistic al operei, fiindcă riscă să-și strice reputația.  

Erik Göller și cei din generația sa au cunoscut așadar vremuri și atitudini care par să fie demult uitate în comunitatea gay occidentală. Faptul că Erik și-a început cariera atât de devreme și a rezistat un timp atât de îndelungat pe scenă și la catedră spune ceva despre firea lui puternică. N-am vorbit niciodată cu el despre homosexualitate sau homofobie. De altfel, el prefera termenul de “Homoerot”        , pesemne i se părea mai distins. Nu știu, prin urmare, dacă bârfele vechi și răutățile inevitabile ale unor colegi l-au afectat în vreun fel. Era – sau doar voia să pară – un personaj distant și greu accesibil. Avea puțini prieteni, iar dintre diverșii parteneri nici unul nu i-a rămas alături până la sfărșitul vieții.

Erik Göller era un om cu lumini și umbre. Se entuziasma prea ușor pentru tot felul de lucruri dubioase și avea o pasiune pentru teoriile oculte și scenariile abracadabrante. Exista în el o nevoie profundă de spiritualitate, nesatisfăcută de Biserica Catolică de care aparținea prin naștere, și canalizată de multe ori spre doctrine și organizații îndoielnice. Într-un final i-a descoperit pe scientologi și le-a rămas fidel, în pofida homofobiei lor declarate și adesea în detrimentul propriei bunăstări fizice și psihice. Spre exemplu, neîncrederea în medicină, inoculată de scientologi, l-a făcut pe Erik să-și neglijeze diabetul care avea să-i devină fatal.

Pentru mine, Erik Göller rămâne un fel de arhivă a vieții artistice și mondene din Graz-ul anilor 60-2000. Multe destine – dintre care am menționat aici doar două care îmi sunt mie foarte dragi – se interesectează cu al lui. S-ar putea scrie o istorie a orașului plecând doar de la cunoștințele lui Erik Göller.

Un om de înălțime medie, destul de masiv la maturitate, asta după ce în adolescență – în perioada când l-a cunoscut pe Siegfried, la cea mai cunoscută școală de balet din Graz – fusese aproape anorexic…capul lipsit de păr, un nas acvilin și ochi negri foarte expresivi. Cam așa mi-a rămas în memorie Erik Göller. Și, bineînțeles, nu voi uita niciodată vocea gravă care rostea cuvintele apăsat, într-o germană literară impecabilă, neverosimilă pentru un austriac. Avea predilecție pentru rolurile de comedie și a avut mare succes în travesti, în Colivia nebunelor. Dar la fel de credibil a fost și în rolul Patriarhului din Natan înțeleptul. Ultima dată l-am văzut în vara lui 2011, la casa lui de la țară, și am stat mult de vorbă sub un corcoduș bătrân, alături de Siegfried și Franz. Erik era în vervă și – evident – trebuie să recurg și la acest clișeu: pentru nimic în lume n-aș fi crezut că n-aveam să-l mai văd niciodată.

Maria Irod  

Gillian Anderson

          

                   Multi telespectatori o stiu din serialul Dosarele X, in rolul agentului Scully. Actrita a recunoscut pentru revista Out ca a avut relatii cu femei, dar ca barbatii au atras-o prea mult pentru a stabili relatii de lunga durata. Prima experienta sexuala cu o femeie a avut loc intr-o perioada tulbure, dupa ce a parasit Anglia pentru Statele Unite. Socul schimbarii, dezamagirea, spiritul de fronda au impins-o la relatii care sfidau conventiile sociale. Gillian, care a fost votata cea mai sexy femeie in 1996, a continuat sa aiba relatii cu femei, desi acestea au constituit exceptia, nu regula.
Actrita a divortat de primul sot in 1997, iar de al doilea, in 2006. In prezent este singura, dupa a treia relatie esuata cu un barbat, Mark Griffiths, alaturi de care a trait sase ani, in urma carora au rezultat doi copii.

Kelly McGillis

      

            Kelly McGillis, partenera lui Tom Cruise din filmul “Top Gun”, a confirmat in 2009 zvonurile ca ar fi lesbiana, intr-un interviu pentru SheWired.com, un site de profil. Are doi copii din casatoria cu Fred Tillman (al doilea sot) , de care a divortat in 2002. Dupa doua relatii esuate cu barbati, Kelly si-a recunoscut, in sfarsit, adevarata identitate si in 2010 a inceput o relatie cu o femeie, Melanie Leis. Gradul ridicat de intoleranta al societatii si teama ca proprii copii ar putea suferi situatii tensionate la scoala au fortat-o ani de zile sa minta in privinta orientarii sexuale.

  O mai puteti vedea in filmul “The accused”, din 1988, alaturi de Jodie Foster, dar si in serialul “The L Word”, in rolul colonelului Gillian Davis.

Sofi Oksanen

Pe 27 martie 2012, la Libraria Carturesti, Sofi Oksanen, considerata cea mai mare scriitoare finlandeza a momentului, si-a lansat romanul “Purificare”. Sofi Oksanen a fost declarata “Personalitatea anului 2009” in Finlanda, romanul ei fiind tradus in 43 de limbi.

Romanul “Baby Jane”, aparut in 2005, are ca tema anxietatea si violenta in cadrul cuplurilor de lesbiene. Scriitoarea insasi este bisexuala.

Mai multe informatii AICI!

Despre romanul “Baby Jane”

“What happened to Piki —The confident girl who always joked around, who hid everything that she wanted to be invisible inside? What happened to make the coolest girl in town a prisoner in her own home, on the verge of starving to death? In Baby Jane, the female narrator’s great love, Piki, isolates herself in her apartment. Suffering from severe anxiety hysteria, she is unable to deal even with the simplest of everyday chores. Piki’s illness is an unspeakable shame that she tries to hide even from those closest to her. Her girlfriends help and support her as much as they can, but the right words go in the wrong places, and the wrong ones in the right. The second novel from acclaimed Finnish writer Sofi Oksanen is a candid triangle drama in which an awkward and incredibly tender love story plays out in the shadow of Piki’s illness. Laughter, passion, jealousy and tears lead to irreparable loneliness and, at last, to resignation. Baby Jane is also a brave call to debate of themes barely treated in Finnish literature before; the pharmaceutical industry, psychiatric care, and how the Prozac generation got stuck in its pill addiction.”

Despre romanul “Purificare”, pentru cine doreste sa-l citeasca-Aici!

Hubert Fichte, artistul si mastile sale

Dacă ar fi trăit, Hubert Fichte ar fi împlinit astăzi 77 de ani (n. 21 martie 1935 – d. 8 martie 1986). E tentant să ne imaginăm cum s-ar fi prezentat la această vârstă excentricul şi mereu juvenilul autor. Poate că dezvoltarea halucinantă a tehnologiilor digitale, multimedialitatea, proliferarea nelimitata a retelelor web l-ar fi fascinat pe scriitorul care experimenta înca din anii ’60-’70 cu hibridizarea textului literar. Sau poate nu. E la fel de plauzibil ca tocmai această explozie de posibilităţi tehnologice şi pătrunderea în canon a unor practici textuale considerate cândva subversive să-l ţină departe de lumea culturală de azi. L-am fi văzut oare alături de partenera lui, artista fotograf Leonore Mau (în vârstă de 95 de ani), la expoziţii de artă contemporană sau s-ar fi retras amândoi undeva, într-un locus amoenus, poate în Provence, unde foarte tânărul Fichte a păscut oile şi l-a descoperit pe Herodot?

Dar ce are special acest scriitor, a cărui faimă a crescut, nu spectaculos, dar constant după moarte? Să ne oprim mai întâi asupra profilului psihobiografic al autorului. Din 1952 şi până la moartea sa, în 1986, Fichte a călătorit în peste două zeci de ţări, mânat de o curiozitate şi o voinţă de cunoaştere de nestăpânit. Patosul investigării pe teren a fost dublat de efortul însuşirii unor competenţe de cercetător profesionist. Fără studii formale şi departe de viaţa academică până târziu, în anii ’80, când a fost invitat de Universitatea din Viena să-şi expună rezultatele cercetărilor, Fichte ia interviuri, observă, scotoceşte în arhive, montând documentele obţinute într-un colaj polifonic de discursivităţi autonome care se cheamă una pe alta printr-un soi de rezonanţă speculară. Spre sfârşitul vieţii tinde din ce în ce mai mult spre o organizare multimedială a materialului; realizează documentare radiofonice, iar fotografia devine tot mai importantă – o completare necesară a cuvântului scris – astfel încât ultimele sale cărţi, dedicate religiilor arhaice din Brazilia, conţin un corpus consistent de fotografii făcute de  Leonore Mau. 

Densitatea trimiterilor interculturale din textele lui Fichte îl pune pe cititor într-o dificultate hermeneutică potenţată de gestul egalitar (şi voit subversiv) care aşează pe acelaşi plan ex-centricul şi marginalul cu canonicul, acordând acelaşi credit unui vraci din Senegal sau unui preşedinte de stat.

Fiind un om al teatrului mai înainte de a deveni scriitor (între vârsta de 10 şi 15 ani, Fichte a apărut în mai multe piese de teatru pe diferite scene din Hamburg), distilând din trecutul său de actor sensibilitatea pentru sonoritatea, intonaţia, intensitatea cuvântului, Fichte ordonează materialul epic spaţial mai degrabă decât cronologic. Rememorarea funcţionează teatral în sensul în care cuvintele păstrează un rest de forţă, de exaltare asemănătoare efectului unui ritual magic. Principiul de coerenţă al acestor imagini întretăiate la limita lizibilului este patosul autobiografic care transformă propria viaţă – obiectul hermeneutic cel mai familiar, după cum recunoaşte autorul – într-o “etnogramă”, căutând pe “celălalt” în inima lui “acelaşi”.

El însuşi un marginal (fiu nelegitim al unui tată evreu pe care nu l-a cunoscut niciodată, abandonat temporar de mamă într-un orfelinat, homosexual, cercetător fără studii), Hubert Fichte este interesat de productivitatea zonelor periferice. În loc să se autostilizeze în victimă sau să-şi caute locul în continuitatea genealogiei şi a culturii naţionale, el preferă aventura spirituală prin dezrădăcinare, mişcarea transgresivă şi transculturală, sincretismul şi eterodoxia.

Din păcate, scrierile lui nu sunt încă traduse în limba română; stilistic, de altfel, e un lucru destul de dificil de realizat, însă cred că ar merita efortul, măcar pentru caracterul foarte aparte al scrierilor sale, fără corespondent în cultura română.

Pentru cunoscătorii de germană recomand filmul documentar al lui Thomas Palzer, intitulat “Hubert Fichte, der schwarze Engel” (H.F., ingerul negru) http://www.youtube.com/watch?v=GzCJQfrCLWs care suprinde foarte bine traseul biografic al lui Fichte: trauma abandonului, trăită în timpul războiului, anii de liceu, la Hamburg, când îl cunoaşte pe Hans Henny Jahnn, încercarea de a-şi croi o existenţă departe de civilizaţie, ca păstor în Sudul Franţei, alături de pictorul naiv Serge Fiorio, apoi întâlnirea decisivă cu Leonore Mau, o femeie cu aproape 20 de ani mai în vârstă, care-şi părăseşte soţul şi copiii pentru a sprijini un tânăr necunoscut să devină scriitor şi care îi va fi lui Fichte confidentă, soră, iubită, mamă şi partener de proiecte artistice, succesele literare, prieteniile şi, în fine, moartea cauzată de infecţia cu H.I.V., boală pe care, asemenea lui Foucault, altă victimă celebră, o considera o ficţiune menită să îngrădească libertatea sexuală. Filmul ne arată într-o manieră sobră, dar emoţionantă excentricităţile şi melancoliile lui Fichte, tribulaţiile lui erotice – îmbrăcat în paltonul din blană de vulpe, lung până la pământ, cutreiera noaptea zona gării din Hamburg, pentru a se abandona apoi în braţele vreunui prostituat marocan sau tunisian. Apropierea sa de cultele sincretice ale afroamericanilor îi conferea, după cum mărturiseşte un critic literar care l-a cunoscut, o aură de numinozitate. Fichte personifica într-un fel aparte dualitatea şi uniunea contrariilor: androginia, bisexualitatea, iluminismul şi credinţa în eficienţa practicilor magice, a experienţelor transpersonale. În plus, aşa cum observă alt intervievat, în scrierile sale se produce o des-centrare radicală a subiectului masculin autonom, care vorbeşte în toate romanele tradiţionale (inclusiv în cele scrise de femei), în favoarea pluralităţii vocilor. Atunci când Fichte îşi propune „eine Verschwulung der Welt” (o homosexualizare a lumii = traducere imperfectă a unui termen care sună aproape heideggerian în germană), el nu vrea să spună, bineînţeles, că toată lumea trebuie să devină gay. Este vorba despre o abandonare a rigidităţii rolurilor de gen şi a centrării fundamentaliste în propriile certitudini de învingător în favoarea unui „Zärtlichkeitsprinzip”, principiu de delicateţe care înseamnă subtilitate şi simţ al nuanţelor în relaţiile interumane şi în înţelegerea lumii înconjurătoare.

Filmul merită văzut şi pentru că prezintă destul de multe înregistrări frumoase cu Fichte însuşi, dar şi cu Leonore Mau şi cu alte cunoscute personalităţi culturale germane. Apare şi Hans Mayer, despre care am scris alaltăieri!!

Maria Irod

Hans Mayer, un carturar umanist

Astăzi se împlinesc 105 de la naşterea lui Hans Mayer (n. 19 martie 1907 la Köln – d. 19 mai 2001 la Tübingen), unul dintre cei mai importanţi critici literari ai secolului XX.

 

Născut într-o familie evreiască din marea burghezie, Hans Mayer a fost încă din tinereţe un om de stânga. Deşi entuziasmul juvenil pentru scrierile lui Karl Marx au lăsat loc, la maturitate, unei admiraţii contrabalansate de spiritul critic, Mayer nu s-a dezis niciodată de vederile sale socialiste, în sensul larg şi generos al cuvântului: sensibilitatea pentru situaţia celor „defavorizaţi”, tendinţa de a căuta un mesaj etic-umanist în opera de artă şi distanţa critică faţă de orice regim autoritar susceptibil de a îngrădi libertatea individului.

Deşi s-a făcut cunoscut ca profesor de literatură, Hans Mayer a urmat studii de drept şi sociologie, apoi de istorie şi filosofie, luându-şi doctoratul în 1930 cu o teză despre doctrinele germane ale statului. În timpul regimului naţional-socialist, a trăit în exil în Franţa şi în Elveţia. Între 1937 şi 1939 a ţinut prelegeri la Collège de Sociologie, proaspăt înfiinţat de Roger  Caillois, Michel Leiris şi Georges Bataille, alături de alt exilat celebru de origine evreiască, Walter Benjamin.

După război a preferat să rămână iniţial în RDG, unde a predat o vreme la Universitatea din Leipzig. Treptat, dezamăgirea sa faţă de regimul comunist a crescut, astfel că în 1963 nu se mai întoarce din vizita întreprinsă în Germania de Vest. A predat la Hannover, apoi, după pensionarea din 1973 şi până în ultimii ani de viaţă, a ţinut cursuri la Universitatea din Tübingen.

Opera sa curpinde peste 40 de volume de critică şi eseuri consacrate unor celebri autori germani şi străini din diferite epoci. Cea mai cunoscută carte rămâne însă Außenseiter (Marginalii, 1975), o lucrare ce se ocupă de reprezentarea literară a trei grupuri de „existentielle Außenseiter” (adică persoane marginalízate din cauza unor mărci identitare): femeile, bărbaţii homosexuali şi evreii. Pe coperta a patra a reeditării din 1981 putem citi: „O pledoarie pasionată şi subtilă pentru ce deposedaţi de drepturi: femeile, homosexualii, evreii. Autorul respinge practica marxistă de a pune interesele colectivului mai presus de drepturile individuale ale persoanei.” Într-un comentariu ulterior la această carte devenită bestseller, autorul recunoaşte că lucrarea are rădăcini în propria biografie de evreu homosexual.

În 2007, cu prilejul centenarului, Muzeul gay (Das Schwule Museum) din Berlin i-a dedicat o amplă expoziţie documentară.   

M.I.

Centenar Wolf von Aichelburg

Astăzi, poetul şi compozitorul Wolf von Aichelburg ar fi împlinit 100 de ani. Dacă nu s-ar fi înecat în vara lui 1994 în Marea Mediterană, în timpul unei obişnuite runde de înot matinal, cred că ar fi avut parte de această frumoasă aniversare. Nu l-am cunoscut, din păcate; ar fi trebuit să fiu cu câţiva ani mai în vârstă pentru ca această întâlnire să se producă. În orice caz, îl simt foarte aproape, este şi el unul dintre acei „prieteni de departe”, paradoxal însă mai apropiat mie decât mulţi cunoscuţi în viaţă. Un suflet frumos şi discret, al cărui chip caut să-l recompun din mărturii disparate, ca pe un puzzle.

Câteva date concrete: S-a născut la 3 ianuarie 1912 în oraşul Pola (astăzi în Croaţia) care pe vremea aceea făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său era ofiţer de marină în armata austriacă, iar mama se pare că era originară din Germania. Familia von Aichelburg este o veche familie nobiliară din Carintia. Astăzi se mai pot vedea ruinele castelului familiei în satul St. Stefan im Gailtal. În urma destrămării Imperiului, ofiţerul Arnold von Aichelburg intră în serviciul armatei române şi se mută la Galaţi. În 1922 familia se stabileşte la Sibiu, unde Wolf şi fratele său mai mic Werner au posibilitatea să meargă la şcoala germană. Încă din copilărie Wolf dovedeşte mai multe înzestrări artistice, oscilând între pictură şi muzică. E profund conectat la viaţa culturală occidentală, în special germană şi franceză. La vârsta de 16 ani este marcat de întâlnirea cu poezia lui Stefan George şi cu legenda creată în jurul cercului său de discipoli. De fapt, influenţa covârşitoare asupra scrisului său provine din modernismul german, în special de la Rilke, dar şi de la Hölderlin, care tocmai era redescoperit şi pus în valoare de Cercul lui Stefan George.

În perioada interbelică, Wolf von Aichelburg începe studii de filologie la Cluj, continuate de lungi călătorii de studii în Germania şi Franţa. Reîntors în ţară, leagă prietenie cu unii scriitori români, membri ai Cercului literar de la Sibiu. Nu are un loc de muncă stabil, reuşeşte să scape de plecarea pe front şi lucrează ca profesor de liceu, ca traducător şi dă multe meditaţii. În 1948 începe calvarul arestărilor care se va termina abia în 1964 şi va însuma 12 ani de ani de închisoare şi domiciliu forţat. În 1959 are loc celebrul proces politic de la Braşov (Oraşul Stalin la vremea aceea) împotriva a cinci dintre cei mai cunoscuţi scriitori germani din România acelei perioade: Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi Harald Siegmund. Birkner şi Aichelburg primesc cele mai grele condamnări: 25 de ani de muncă silnică. (Scherg 20 de ani, Bergel 15 ani şi Siegmund 10 ani). Motivul acuzării: „uneltire împotriva ordinii de stat”, concret fiind vorba de aşa-zise afirmaţii „duşmănoase” împotriva regimului, scrieri „subversive” sau pur şi simplu refuzul de a cânta ode de laudă partidului. În cazul lui Aichelburg, capul acuzării îl constituia un volum de povestiri satirice cu animale, Şobolanii din Hameln, în care tema centrală era lipsirea de libertate. Mai era incriminată şi o poezie intitulată sugestiv Minciuna roşie. După detenţii în mai multe penitenciare şi muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lui Aichelburg i se fixează domiciliu forţat într-un sat din Dobrogea. După cum povesteşte colegul lui de detenţie şi de domiciliu forţat, Hans Bergel, Wolf von Aichelburg ajunge să lucreze ca om de serviciu şi ca…sperietoare de ciori (!!) pentru a obţine ceva de mâncare. Îndură toate acestea cu o pacienţă incredibilă. M-am întrebat adesea cum au fost în stare aceşti oameni – inclusiv Bergel, pe care am avut privilegiul să-l cunosc – să iasă întregi la minte din aceste experienţe. Cred că fenomenul ţine de domeniul miracolului, adică de descoperirea excepţională a forţelor latente din sine. Nu pot decât să mă întreb ce aş fi făcut eu într-o asemenea situaţie limită, iar răspunsul la această întrebare rămâne un mister pe care nu cred că vreau să-l dezleg. Într-un interviu, Aichelburg mărturisea că în cazul lui secretul supravieţuirii e de natură religioasă, dar că nu vrea să vorbească despre asta. De altfel, discreţia l-a împiedicat – din păcate pentru posteritate – să scrie despre experienţa detenţiei şi despre experienţele personale în general. Nici jurnal nu a ţinut, aşa că doar bogata sa corespondenţă şi mărturiile celor care l-au cunoscut mai pot reconstitui aceste fapte de viaţă.

Aichelburg (dreapta), alaturi de ceilalti patru scriitori germani condamnati in 1959 (din volumul dedicat procesului, editat de cercetatorii Stefan Sienerth si peter Motzan: Worte als Gefahr und Gefaehrdung, Verlag Suedostdeutsches Kulturwerk, Muenchen 1993)

În 1968 e reabilitat, începe să colaboreze la reviste, i se publică mai multe cărţi, dar în 1976 încep din nou şicanele Securităţii. În 1980 reuşeşte să plece definitiv din România, se stabileşte la Freiburg, unde va rămâne până la moarte. Locuia într-un mic apartament, se mulţumea cu foarte puţin şi avea mereu bagajele făcute, cum se spune, pentru că era mai mereu în voiaj prin lume. Îl atrăgeau în special zonele maritime, însorite: Spania, Italia, Africa de Nord. Totul indică faptul că se detaşa progresiv de nevoile materiale…Fapt sesizat de Dieter Schlesak într-un frumos epitaf liric, în care priveşte moartea poetului ca pe o resorbţie a materiei în spirit: „du die dahin fliegende Erde”…

Posteritatea pare marcată de discreţia lui Wolf von Aichelburg. Aşa se face că despre el se vorbeşte nedrept de puţin. Au rămas totuşi admiratori fideli, dintre care trebuie neapărat amintiţi poeţii Dan Dănilă (stabilit în Germania) – care a şi tradus foarte frumos din lirica lui Aichelburg – şi Florin Predescu (stabilit în S.U.A.). În spaţiul german ecourile operei sale au fost slabe, cu puţine excepţii – de exemplu scriitorul Uwe Lammla, care i-a editat piesele de teatru la editura proprie.

Despre homosexualitatea lui Wolf von Aichelburg, notorie şi necontestată de nici unul dintre cunoscuţii săi, e greu de vorbit, pentru că nu există mărturii scrise. Scriitorul Aichelburg detesta confesiunea. Există, după ştiinţa mea, o singură povestire, Hervé, cu un delicat substrat homoerotic şi mai multe poezii interpretabile. Într-o scrisoare către Peter Motzan, Aichelburg descrie modul în care a receptat ca adolescent poezia lui Stefan George şi informaţiile despre Cercul acestuia în felul următor: „Die eigentliche Bedeutung Georges sehe ich in Dingen, über die sich schwer sprechen lässt und über die besser nicht gesprochen werden soll.” (Semnificaţia propriu-zisă a lui George (adică influenţa asupra lui, n.m.) o văd mai degrabă în lucruri despre care e greu de vorbit şi despre care ar fi mai bine să nu se vorbească.) Suficient cât să poţi citi printre rânduri, dar de o discreţie simptomatică pentru marea majoritate a homosexualilor români care au trăit acele vremuri: suferinţă îngropată în tăcere.

Maria Irod

În fine, pe aceeaşi notă a tăcerii, un poem minunat în versiune originală şi în tălmăcirea lui Dan Dănilă:

DIE WORTE

Die Worte haben mich alein gelassen.

Ich harre aus in stummer Heiterkeit.

Auf niemand wart ich, nirgends mehr zu zweit.

Die Dunkelheiten werden mich erfassen.

Was wär´s in diesem dumpfen Dunkel Sagen?

Und wessen Sprache hätte auch erreicht

Die meine, die von allem Meinen weicht?

Ich lächle, wo du erst beginnst zu fragen.

Wie sollt´ ich etwas zeigen und benennen,

denn ales ist ganz dicht um mich geschart.

Das nie Erwartete wird Gegenwart.

Wer will den Stummen von sich selber trennen?

Auch Töne haben aufgehört zu tönen,

viel eigentlicher sind sie unerhört.

Wo alle schlafen, bin ich ungestört.

Sie werden langsam meiner sich entwöhnen.

Cuvintele

Cuvintele m-au părăsit deodată.

Închis într-o muţenie senină

nu mai aştept pe nimeni să mai vină,

iar bezna mă cuprinde, furişată.  

Ce ar fi de spus în surda-ntunecare,

şi limba cui, s-ajungă, mai încearcă

pe-a mea, de mine-nstrăinată parcă?

Zâmbesc, când tu începi o întrebare. 

Să mai arăt şi să numesc, îmi ceri,

când sunt de toate strâns împresurat.

Ce nici nu mai speram, s-a întâmplat.

Pe mut, cine-l desparte de tăceri?  

Chiar sunetele şi-au sfârşit concertul,

mai bine zis sunt de neauzit.

Printre adormiţi mă simt nestânjenit,

s-or dezobişnui de mine, cu încetul

Din volumul
Wolf von Aichelburg,
Gedichte/Poezii, 
Editura Hermann, Sibiu 1996
Traducere de Dan Dănilă

Ion Negoitescu

N-aş vrea să se încheie anul înainte de a aminti, măcar sumar, că în 2011 s-au împlinit 90 de ani de la naşterea lui Ion Negoiţescu. O aniversare care, din păcate, a trecut neobservată, aşa cum semnala şi Nicolae Manolescu într-un articol recent din „Adevărul”. Figură atipică a culturii române, Ion Negoiţescu s-a născut la 10 august 1921 la Cluj şi a murit în februarie 1993, la München, unde se stabilise încă din 1980.

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://10marisibieni.cemerita.ro/

Din multe puncte de vedere, Nego, aşa cum îl alintau prietenii, e un singuratic al literaturii române. Spirit critic foarte pătrunzător, debordând de idei originale, eşuează în proiectul unei opere de mare anvergură, Istoria literaturii române rămânând neterminată. Ceva din fiinţa lui – poate „graba, precipitarea, spontaneitatea” despre care vorbea încă din prima pagină a autobiografiei sale – îl împiedica să-şi desfăşoare sistematic, să-şi exteriorizeze discursiv intuiţiile fulgurante. Din acest motiv, după cum foarte nimerit remarca Alex. Ştefănescu, opera lui „arată ca o cameră percheziţionată de Securitate şi lăsată vraişte.” (http://convorbiri-literare.dntis.ro/STEFANESCUmai5.html). Ceea ce pierde însă la capitolul construcţiei ideatice, Negoiţescu câştigă în concentrare şi condensare estetică a gândului şi a formulărilor. Scriitura sa are, de regulă, o intensitate paroxistică unică în critica literară românească. De fapt, pentru el actul critic e un fel de contopire orgiastică a spiritului cu obiectul contemplării. Dincolo de aceste extaze ale sensibilităţii exacerbate, pe care criticul ştie să şi le provoace cu un rafinament neegalat, există ambiţia – legată de Cercul literar de la Sibiu şi de proiectul Euphorion – de a înscrie literatura română într-un ferm orizont axiologic. Dacă multe proiecte ale entuziastului grup de tineri ardeleni au rămas nevalorificate, asta ţine în mare măsură de brutalitatea istoriei. După cum se ştie, majoritatea membrilor Cercului au făcut închisoare politică. Negoiţescu însuşi a avut parte de aceeaşi soartă între 1961 şi 1964.

Tulburătoare – şi evident nutrite de conştiinţa timpurie a alterităţii erotice – sunt preocuparea lui Negoiţescu pentru scindarea dintre trup şi spirit, precum şi obsesia pentru categoriile „moral” vs. “amoral”.  În toate textele sale găsim diseminate mitologeme gnostice care dau o profunzime tragică viziunii sale despre lume. Poezia lui Eminescu, singura carte a lui Negoiţescu ce poate fi considerată încheiată, nu e doar un superb poem în proză închinat postumelor lui Eminescu, ci şi o încercare de reconstituire a nivelului „plutonic” (adică abisal) al cosmologiei eminesciene, pornind de la mitul gnostic al căderii sufletului în materie.  

În fine, Ion Negoiţescu este un caz singular în cultura română mai ales datorită autobiografiei sale, Straja Dragonilor. Nu este doar singurul autor român care-şi asumă homosexualitatea într-o operă autobiografică, ci şi singurul care îşi propune o radiografiere atât de crudă a propriei intimităţi. Privirea necruţătoare îndreptată asupra sinelui se manifestă inclusiv în aspecte care nu ţin de sexualitate.  Din păcate, temerile lui Negoiţescu s-au adeverit şi moartea nu l-a lăsat să-şi termine confesiunea.

Chiar dacă n-a fost un autor prolific, iar multe dintre scrierile sale păstrează aerul grăbit şi haotic al însemnărilor nesistematice, Ion Negoiţescu mi se pare unul dintre cei mai fertili scriitori români. Multe dintre ideile prezente în eseuri aşteaptă să fie redescoperite şi valorificate. Bunăoară n-ar strica aprofundată teoria referitoare la natura a-tragică şi a-morală a culturii române (cel puţin a celei de până la apariţia Cercului) şi necesitatea aşezării ei pe un făgaş axiologic, în care valoarea estetică să se îmbine armonios cu valorile morale, sociale, religioase. Apoi, programul său de lucru, lecturile şi principalele direcţii teoretice schiţate în dialogul epistolar cu Radu Stanca pot fi un bun punct de plecare pentru viitoare explorări literare. Mai pe scurt, Ion Negoiţescu ar avea nevoie de continuatori apţi de lucru sistematic, care să se raporteze la el, chiar contestându-l.

Deocamdată are – pe lângă puţinii exegeţi competenţi, de talia unui Ion Vartic, de exemplu, care semnează o excelentă prefaţă la Straja Dragonilor – doar un cerc discret de admiratori, spirite afine care nu l-au cunoscut, dar care îi intuiesc fiinţa în litera cărţilor. Un astfel de „prieten depărtat, dar atât de apropiat”, cum singur se numeşte, este Claudiu Sfirschi-Lăudat, şi scrisoarea sa imaginară merită din plin citită, măcar pentru frumuseţea frazei şi fineţea observaţiilor: http://www.observatorcultural.ro/Dintr-un-epistolar-inchipuit.-Scrisoare-catre-Ion-Negoitescu*articleID_22283-articles_details.html

Mai trebuie să treacă 12 ani până când executorul testamentar al lui Ion Negoiţescu va avea voie să dea la iveală Jurnalul care promite să fie opera cea mai întinsă a lui Negoiţescu (şi cea mai controversată, probabil, din cauza dezvăluirilor politico-erotico-literare). Până atunci, să ne amintim câteva pasaje despre iubire (selectate din acest Jurnal şi publicate ca Addenda la Straja Dragonilor, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, pp. 213-217).

Faptul că sunt iubit sau nu nu are nici un sens din punctul de vedere al iubirii mele, adică al iubirii în sine. Lucru grav şi plin de sens e doar faptul că eu iubesc. Căci nu ca fericire sau ca nefericire are sens iubirea, ci ca transcendenţa cea mai pură şi cea mai total umană. (…)

Şi nu e deloc drept să se spună: nu a meritat să iubeşti atît de mult pe cine nu a ştiut răspunde decît cu indiferenţă şi cruzime iubirii tale. O astfel de înţelepciune, ca orice altă înţelepciune, nu are ce căuta în iubire. Căci iubirea iubeşte totdeauna ceva ce merită şi nu există om pe lume care să nu merite să fie iubit. Dar ce e grozav şi tragic e că cel ce iubeşte descoperă în fiinţa iubită sîmburele ideal al personalităţii sale, acest sîmbure de diamant, cunoscut numai de cel ce iubeşte, e îndrăgit şi fiinţa iubită nu ştie ce comoară ascunde. Iar dacă prin iubirea mea, care dezlănţuie un foc imens şi aruncă o lumină orbitoare asupra fiinţei iubite, nu i se descoperă acest diamant, se vede bine cît de mare pedeapsă îndură cine nu răspunde marei iubiri. (…)

Nu-mi caut nici măcar egali mie, ci superiori. Şi ce poate fi atunci mai grozav, în dragoste, decît ca superioritatea copleşitoare a fiinţei iubite să se realizeze chiar în actul sacrificator de a mă iubi pe mine? (…)

Cînd iubesc şi nu sunt iubit sufăr, văzînd în indiferenţa şi cruzimea fiinţei iubite un semn al inferiorităţii faţă de mine. Atît de mare e această suferinţă, încît îi spun: iubeşte pe altcineva aşa cum ar trebui, cum aş vrea să mă iubeşti pe mine. Şi dacă lucrul s-ar întîmpla, dacă la îndemnul meu fiinţa iubită ar revărsa întreaga dragoste, sub forma sacrificării, asupra altcuiva, aş muri de gelozie, dar aş muri fericit.

Maria Irod

P.S. Am  scapat ieri din vedere un lucru foarte important legat de acest subiect, si anume aparitia recenta a lucrarii lui Dan Damaschin “Cercul literar de la Sibiu/Cluj. Deschidere spre europeism si universalitate”. E vorba despre teza de doctorat a cunoscutului poet echinoxist. Avand in vedere cercetarile indelungate si pasiunea pe care autorul a investit-o in aceasta tema, cartea promite sa fie extrem de interesanta. De remarcat ca Dan Damaschin a editat texte inedite si culegeri de articole de Ion Negoitescu (“Ora oglinzilor”, “Insemnarile unui cosmopolit”) si a adunat in volum textele romanesti ale lui Wolf von Aichelburg, apropiat german al Cercului ( “Criza sufletului modern in poezie”, Ed. Eikon 2010). Cartea lui despre Cerc nu am vazut-o inca, asa ca dau un link la o recenzie a lui Ion Bogdan Lefter: http://www.artactmagazine.ro/dan_damaschin__despre__europeismul__cercului_literar_de_la_sibiu.v.html  

Hans Henny Jahnn

Astăzi se împlinesc 117 ani de la naşterea lui Hans Henny Jahnn: un scriitor a cărui popularitate nu se compară cu cea a lui Thomas Mann sau Hermann Hesse, dar care a fost întotdeauna şi mai este încă venerat într-un cerc destul de restrâns de cititori împătimiţi. Una dintre cele mai stranii şi mai pline de forţă voci pe care le-a dat vreodată literatura germană, amestec de lumini şi umbre, bântuit de obsesii tanatice şi adorând viaţa în cea mai umilă făptură, Jahnn n-a fost doar scriitor: s-a ocupat de muzică, a editat operele unor compozitori din baroc aproape necunoscuţi, a construit orgi după o tehnică proprie. Mare utopist şi fantast, avea ambiţia să reînnoiască viaţa spirituală germană, inspirându-se din arhitectura vechiului Egipt şi din mitologia babiloniană. 

 

Hans Henny Jahnn, http://www.zeit.de/2009/47/Vorbilder-Jahnn

S-a născut la 17 decembrie 1894 la Stellingen, lângă Hamburg, şi a murit la 29 noiembrie 1959, tot la Hamburg. Numele său adevărat era Hans Henry Jahn, iar feminizarea celui de-al doilea prenume (Henny în loc de Henry) datează din anii liceului, când tânărul crescut într-o sumbră şi severă atmosferă protestantă nu ştia cum să-şi exprime altfel iubirea mistuitoare faţă de colegul său de şcoală Friedrich Gottlieb Harms decât transpunându-se pe sine în rolul unei soţii devotate. E foarte interesant faptul că, spre deosebire de majoritatea intelectualilor occidentali, Jahnn refuză demersul de legitimare a dragostei dintre bărbaţi prin referire la Grecia antică. Scrierile lui sunt dominate de peisajul sălbatic şi pur al Nordului, iar imaginarul său populat de mituri arhaice nu s-a lăsat contaminat de aluzii livreşti. Spre sfârşitul vieţii, mărturisea într-o scrisoare: „Marele meu talent e că am citit puţin, nu m-am lăsat dus în eroare de lecturi şi obişnuiesc să observ mânat de o răbdare nefirească şi de năzuinţa cumplită de a găsi un sens. Astfel înţelese, operele mele sunt, toate, de domeniul ştiinţelor naturii şi pline de morală.” Evident, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de această afirmaţie şi să credem că Jahnn a fost un scriitor naiv. Lecturile lui erau destul de întinse şi diverse, fapt dovedit, printre altele, de eseurile sale critice. În schimb, opera epică şi dramatică şi-o dorea liberă de orice influenţă directă, rod doar al conjuncţiei alchimice dintre viaţă şi voinţa nemijlocită de expresie. Lui Jahnn i s-ar potrivi afirmaţia lui Derrida despre scriitura „inaugurală”, care este aşa, „nu pentru că ea creează, ci pentru că, graţie unei anumite libertăţi absolute de rostire, ea face să răsară, în semnul său, ceea ce este deja prezent (déjá-lá), tălmăcindu-i astfel augurii.” (cf. Scriitura şi diferenţa, trad. de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag, p. 29).

Se poate totuşi vorbi de intertextualitate în scrierile lui Jahnn, în măsura în care ele sunt un dialog neîntrerupt şi o rescriere repetată a mitului lui Ghilgameş. Epopeea babiloniană, cea mai veche scriere literară din lume, a fost cea mai zguduitoare experienţă de lectură a adolescentului Jahnn, o experienţă care i-a marcat destinul în egală măsură ca iubirea pentru „Friedel” (Friedel poate fi înţeles şi ca diminutiv de la Friedrich, dar şi ca substantiv comun din germana medievală, cu înţelesul de „iubit”). Atât viaţa, cât şi literatura sa sunt compoziţii cu variaţiuni pe tema fundamentală a întrepătrunderii dintre Eros şi Thanatos. Iubirea pentru Friedrich Gottlieb Harms a mers într-adevăr până dincolo de moarte. Harms a murit în 1931, iar capodopera lui Hans Henny Jahnn, trilogia Fluss ohne Ufer (Râul fără maluri), un „roman-monstru” de peste 1700 de pagini, e un fel de „Trauerarbeit”, de travaliu de doliu şi de monument înălţat în amintirea iubitului mort. Personajul central al cărţii este compozitorul Gustav Anias Horn. La fel ca opera muzicală a lui Adrian Leverkühn, personajul compozitor din romanul lui Thomas Mann, Dr. Faustus, simfonia lui Horn, intitulată Inevitabilul („das Unausweichliche”), e o muzică suspendată între lumea de aici şi cea de dincolo. E vorba de transpunerea muzicală a dialogului de dincolo de moarte dintre Ghilgameş şi Enkidu. O compoziţie ce nu poate fi depăşită, după care nu poate urma decât extincţia autorului. În finalul cărţii, Gustav Anias Horn e asasinat de un personaj misterios pe care-l ia drept avatarul iubitului său Tutein, mort de mai multă vreme.

În fiecare an, de 17 decembrie, recitesc pasaje din Jahnn a căror frumuseţe nu are nevoie de comentariu şi la care vibrez mereu ca la prima lectură. De astă dată, doar câteva fraze disparate, într-o încercare foarte stângace de traducere:  

„Sie [die Dichtung] bedeutet Aussage aus erster Hand. Ihre Worte stehen gleichsam am Anfang aller Zeiten. Freilich meine ich nicht die geschichtliche Zeit, nicht jene unvollkommene Definition der mechanischen Physik, sondern die Dimension, die uns alle anfänglich körperhaft berührt, die uns als Kind die Schöpfung öffnet.” (Ea (literatura) înseamnă rostire originară. Cuvintele ei se află la începutul tuturor timpurilor. Bineînţeles nu mă refer la timpul istoric, la acea definiţie incompletă a fizicii mecanice, ci la dimensiunea care, la început, ne atinge pe toţi în mod fizic, atunci când, în copilărie, ni se revelează creaţia.”

„Kunst wächst auf dem Felde des Eros; darum einzig haftet ihr die Schönheit an.”  (Arta se înrădăcinează în solul erosului; e singurul motiv pentru care îi este proprie frumuseţea.)

„Die Menschen betrachten das Schicksal mit den Augen ihrer Krankheit; diese Lehre habe ich empfangen.” (Oamenii privesc destinul cu ochii bolii de care suferă; aceasta este o învăţătură pe care am primit-o.)

„Die Identität zwischen Phänomenen außer mir und den Äußerungen durch mich. Ich vermute von mir, daß ich nicht willkürlich geschrieben habe; der herzlose pfiffige Intellekt ist mir fremd. (..) Inmitten der schöpferischen Ausschweifung darf die verzeihende knappe Güte des Eros in der wirksamen Tonsubstanz nicht fehlen. Die Kälte der Einsamkeit, der Würgegriff der Angst, die die heilige Röte des Verlangens verzehren…Das klingende mathematische System allein drückt nichts aus.” (Identitatea dintre fenomenele din afara mea şi exprimarea lor prin mine. Bănuiesc, în ceea ce mă priveşte, că n-am scris niciodată în mod voluntar; intelectul dispreţuitor şi fără inimă mi-e străin. (…) În mijlocul orgiilor creaţiei nu poate lipsi din substanţa sunetului bunătatea simplă şi conciliantă a erosului. Răceala singurătăţii, strângerea sufocantă a fricii care invadează şi consumă roşeaţa sfântă a dorinţei…Singur, sistemul sonor matematic nu exprimă nimic.”

„Alle Wunden, die meiner Seele je zugefügt wurden, brechen auf, wenn jene frühen Strophen in mir wach werden, die alle den gleichen Namen Tutein haben…Wenn es nur eine Farbe, einen Namen, eine Musik in mir gibt – nur die Musik eines Antlitzes, eines Körpers, einer ätzenden Zärtlichkeit: Warum mache ich dann meinem Leben kein Ende?…Was will mein Fleisch noch? Was soll die Expansion in neue Variationen? Bin ich so erbärmlich, daß ich den Tod fürchte?”

(Toate rănile întipărite în sufletul meu se deschid atunci când se trezesc în mine acele strofe timpurii care poartă, toate, numele de Tutein…Dacă nu există în mine decât o culoare, un nume, o muzică – doar muzica unui chip, a unui trup, a unei tandreţi corozive: Atunci de ce nu-mi pun capăt vieţii?…Ce mai vrea carnea mea? Ce vrea să însemne expansiunea asta spre noi variaţiuni? Oare să fiu atât de jalnic, încât să mă tem de moarte?)

Maria Irod

Hugues Cuénod (26 iunie 1902 – 6 decembrie 2010), cel mai bătrân tenor din lume

Din mai multe puncte de vedere, biografia lui Hugues Cuénod e demnă de cartea recordurilor. La data decesului, în decembrie 2010, împlinise 108 ani şi era considerat cel mai bătrân cântăreţ de operă din lume. De asemenea, tenorul elveţian şi-a făcut debutul la Metropolitan Opera (în rolul împăratului Altoum din Turandot de Puccini) când avea 85 de ani, fiind cea mai în vârstă persoană care a călcat pe scena celebrului teatru liric. Şi în ceea ce priveşte viaţa personală, Hugues Cuénod a stabilit un record, oficializându-şi relaţia cu partenerul său Alfred Augustin la vârsta de 104 ani, atunci când legislaţia elveţiană a acordat dreptul la căsătorie civilă cuplurilor homosexuale.

Cuénod şi Augustin (http://www.playbillarts.com/images/photos/CuenodHome200x302.jpg)

Cu o carieră extrem de lungă şi de variată, ce a cuprins recitaluri de muzică preclasică (Bach, Monteverdi, Cavalli, Couperin), dar şi spectacole de operetă sau de muzică modernă şi musical-uri (Stravinsky, Noël Coward), Hugues Cuénod n-a fost un star în sensul obişnuit al cuvântului. Cunoscut unui cerc destul de restrâns de iniţiaţi – bunăoară eu n-aş fi auzit de el dacă nu îl aducea în discuţie bunul meu prieten Siegfried, rafinat iubitor şi cunoscător de operă – tenorul care a primit în 1976 distincţia de Chevalier des Arts et Lettres din partea guvernului francez  a trăit mai degrabă retras, refuzând goana după succes. După cum mărturisea într-un interviu, a cântat din plăcere şi nu s-a luat niciodată prea în serios. Până în ultimele clipe a dus o viaţă calmă, dar activă, castelul în care locuia (Chateau de Lully, pe malul lacului Geneva) fiind adesea plin de oaspeţi.

http://2.bp.blogspot.com/_DYlG-suiAMc/TRDiDlM9ZUI/AAAAAAAAAFg/vOcOU6tjaI8/s1600/hugues+cuenod+young.jpg

Hugues Cuénod, la vremea debutului său artistic (1928) (operafresh.blogspot)

Pentru cine vrea să-şi facă o idee despre  vocea lui Cuénod, iată link-ul unei romanţe de Debussy:

http://www.youtube.com/watch?v=TtyH1U1Amck 

Maria Irod